Pe Laura Popa o cunoști din presă și din una din edițiile trecute ale acestui newsletter, în care am discutat despre povestea scrisă de ea pentru Oamenii Dreptății – un text pe cât de gingaș, pe atât de cutremurător, despre sora ei mai mică care trăiește cu un diagnostic greu. În ediția aceasta, am rugat-o să ne spună cum a fost experiența din lumina reflectoarelor.

La fel ca pe Laura și povestitorii din ediția precedentă a newsletterului, și pe Cristina Praz am rugat-o să ne scrie câteva gânduri după spectacol. Cristina este expert în comunicare și în egalitate de gen la Centru Filia. Pentru Oamenii Dreptății a scris despre o tabără pentru băieți și bărbați tineri menită să contracareze valul de extremă dreaptă și de masculinitate toxică care-i înghite pe tot mai mulți. Dacă nu ai fost în sală sau vrei să o reasculți, găsești povestea Cristinei și pe canalul de YouTube Oamenii Dreptății, aici.

Pentru mine, banii erau mereu lucrul ăla pe care nu-l aveam, dar de care era nevoie ca de aer. Erau balanța care echilibra armonia din casă. Când îi aveam, nu mai existau rușine, certuri și palme, eram în rândul lumii – e un fragment din eseul pe care jurnalista Andreea Vîlcu l-a publicat în DOR în urmă cu trei ani, pe când avea 26 de ani.

E unul din cele mai bune texte din presa românească despre sărăcie și despre ce facem cu bagajul pe care ni-l pune în cârcă precaritatea. Anul acesta, Andreea a revenit asupra temei în podcastul Prea Sărac. E o temă grea, pentru că să fii sărac e o rușine, așa cum frumos și trist spune titlul eseului ei din 2022.

Am invitat-o pe Andreea să despicăm în patru firul acesta subțire de care atârnă viețile prea multor români. Nu doar pentru că e una din povestitoarele de pe scena Oamenii Dreptății, ci mai ales pentru că îi admir curajul cu care a scris despre greutățile financiare din familie și pe care le mai are, într-un alt fel, și în prezent.