Îmi amintesc momentul în care Doru m-a întrebat dacă vreau să fac parte din spectacol. Îmi bătea inima în tâmple și mă gândeam doar la cum mă va orbi lumina de pe-o scenă necunoscută, în timp ce eu nu mai știam să vorbesc. Mi-am zis atunci că, dacă accept, o să mă pregătesc în fiecare zi, să iasă cât mai bine.

Dar viața, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, a râs de mine și planul făcut atunci a rămas doar asta, un plan. Am citit de câteva ori textul în săptămâna de dinainte și cam aia a fost. Am respectat, însă, regula de aur: să-ți înveți finalul. Îmi amintesc că-n dimineața zilei de sâmbătă, îl fredonam ca pe un refren în timp ce mă spălam pe păr.

Mai mult ca orice, a contat incredibil de mult faptul că a fost și Corina acolo cu mine. Asta pentru că eu am fost doar mesagerul ei. M-a rupt în două când mi-a zis că are emoții și ea. Nu mă gândisem deloc la asta, la faptul că, pentru prima dată, urma să retrăiască un episod traumatizant. Și nu oricum, alături de alți 999 de oameni.

Nu știu sigur cum a trecut timpul până la momentul meu, atât de prinsă am fost de ce vedeam și auzeam. Ceea ce a fost minunat, că n-am avut prea mult spațiu liber să mă gândesc la ce urmează. Iar în culise îmi amintesc doar că am făcut două genuflexiuni, să pompez ghidat niște adrenalină, și cam aia a fost.

Cert e că momentul meu s-a terminat abia când am ajuns înapoi pe scaun și am văzut-o pe Corina plângând. Am luat asta ca pe un semn de eliberare. „Gata, a scos din ea și ultima bucată dureroasă cu privire la cele întâmplate”, mi-am zis atunci.

Eu am avut nevoie de asta. Am avut nevoie de-o seară în care să aud povești despre cum nedreptatea nu e doar un bau-bau care ne paralizează sau ne înfurie. Și că poate fi combustibil pentru schimbare. Doar că e nevoie de mulți care să lucrăm în aceeași direcție. Cu asta rămân după spectacol. Și poate și cu bucuria că a durut mai puțin decât mă așteptam.