Sari la conținut

Ana Mărgărita - Rădăcini și aripi

Autor: Ana Margarita

Rădăcinile mele sunt undeva la țară. Nu departe de acest oraș, dar totuși suficient de departe cat sa cred ca orizontul se afla la munții si dealurile pe care le vedeam când ieșeam din casa.  Am crescut cu ideologia vieții de la țară, unde dragostea trecea prin stomac. Dragostea fata de pământ si animale, fata de munca pe care o faci, astfel încât, din dragoste, sa pui pe masa rodul muncii.
Am fost copilul răzvrătit cu „de ce?” in brațe. Eram la grădiniță când mă întrebam de ce fetele trebuie sa se joace cu păpuși si băieții cu mașini. Eu voiam să mă joc cu mașinile. Așa că, dese ori, mă abăteam de la regulă, sfârșind prin a sta la colț sau a primi câte un indicator la palmă. Îmi amintesc perfect cum îmi strângem pumnii ca să nu plâng. La colț universul meu se micșora și mă întrebam - de ce atâta nedreptate?

Câțiva ani mai târziu, pentru ca ai mei si-au dorit cea mai buna educație, am fost mutata la școală in oraș. Acolo am devenit „fata de la țară” – eticheta primita încă din prima zi. Nu păream sa fiu potrivita pentru acel loc - nu eram fiică de profesor, director sau alta meserie bine văzută. Eram o simplă fată de la țară care a invadat spațiul. Majoritatea timpului eram singura cu mâna ridicată la ore și, cu toate astea, auzeam "chiar așa nu știe nimeni răspunsul?". Când obțineam note mai mari decât colegii mei, mă izolau. Nu mai eram inclusă in discuții, activități. M-am luptat ani sa arat ca pot si sa îmi cresc aripi suficient de puternice cat sa pot zbura de acolo. Ajungeam acasă și plângeam spunând că e nedrept. Atunci am cunoscut „rușinea” – îmi era rușine ca sunt de la țară.

Au mai trecut niște ani si am plecat la facultate. Am ales București si îmi spuneam „acolo o poți lua de la zero”. Doar ca si acolo am primit o eticheta – „fata din provincie”. "Ați venit voi, din provincie să ne furați pâinea" . Diferența a fost ca puteam sa par ca nu îmi pasa. Devenisem prietena cu nedreptatea, dar continuam sa îmi urmez drumul, continuam sa fiu aceeași persoana cu „de ce” in brațe.

În anii de facultate am avut primul job. Primul contact cu viața profesională ce avea să îmi arate că nu tot timpul este suficient sa fii bun. Au fost ani de competiție acerbă, de „tu nu poți”", „tu ești femeie”", „ești căsătorită?”, „îți dorești copii?”, "ești dispusă să lucrezi overtime? Noi nu promovăm decât angajații care lucrează extra". Au fost ani in care m-am îndoit de mine, in care am încercat să demonstrez altora ca sunt capabilă, ca sunt corectă. Ani de epuizare.


Până într-o zi care trebuia sa fie ca oricare alta - mă trezeam, mergeam la muncă unde duceam aceeași bătălie. Doar că, in acea zi, corpul nu m-a mai ascultat. Nu mai puteam să merg. Totul se învârtea în jurul meu. La fiecare pas pe care îl făceam, simțeam ca merg in gol. Iar eu, până atunci, nu știam decât să merg pe sârmă.
Golul s-a adâncit și am căzut.
Era întuneric.
Era nedrept.
Eram epuizată.

A fost nevoie sa stau acolo suficient timp cât să accept și să mă văd.

Abia atunci când am putut face asta, am realizat ca eu căutam dreptatea in locul greșit. Abia atunci am realizat ca dreptatea este in mine, in adevăratul eu. Abia atunci, a început sa se facă lumină.

Iată-mă peste câțiva ani, cu mult mai multă încredere in mine, luând decizia care avea sa schimbe viața. M-am întors la rădăcini. M-am întors aici, să fiu mamă pentru cei doi copii ai mei.
Maternitatea mi-a adus atât de multă lumină, dar nu suficientă cât să stârpească întunericul. M-a pus față în față cu alte nedreptăți, cu neajunsurile sistemului. Dar a trezit in mine forța de a lupta pentru copii și de a le demonstra ca se poate și altfel.

Așa a apărut Cuib. Nod de învățare - un centru educațional al cărui scop e să adopte educația cu blândețe și joaca liberă în natură.

Trei copile care odată, demult, și-au dorit sa se joace liber, devenite astăzi mame, s-au reunit in jurul aceluiași ideal. Alături de Iulia si Oana, am creat Cuib pentru mica noastră comunitate.

Aici, nu avem etichete. Nu avem măști. Nu avem „așa trebuie", „nu poți”, „nu e suficient”. Aici, fetele se pot juca cu mașini.
Am adunat in jurul nostru oameni minunați care ne ajută să ducem povestea Cuibului mai departe. Oameni alături de care învățăm zilnic cum sa facem o lume mai bună pentru copii. Alături de care ne oglindim, ne reparăm, ne căutăm dreptatea. Pentru copii. Alături de care am creat o comunitate, acel sat de care avem nevoie sa ne creștem urmașii. Să le dăm rădăcini si aripi. – FOTO 6

Povestea mea cu nedreptatea este, de fapt, povestea dreptății cuibărite în mine. Doar ca a fost nevoie de timp să o găsesc. De timp și de oameni care să îmi sufle in aripi.
Iar eu vă întreb, dreptatea voastră, oare unde își face cuib?


Acest site folosește cookie-uri

Pentru a-ți oferi o experiență bună de navigare, utilizăm fișiere de tip cookie. Dacă nu ești de acord cu utilizarea cookie-urilor, poți să îți retragi consimțământul pentru utilizarea cookie-urilor prin modificarea setărilor din browser-ul tău.

Mai multe informații