Acum patru ani, în plin proces de reconversie profesională, am decis că vreau să merg mai departe în formarea mea. Așa am ajuns la Școala Doctorală a Facultății de Drept din București, cu gândul că, într-o bună zi, poate voi putea preda. Visam, recunosc, la catedră.
Când eram studentă, mă așezam mereu în primele rânduri, pe mijloc. De acolo vedeam și auzeam tot, dar mai ales, îl vedeam pe profesor. Îmi părea un erou tăcut, capabil să transforme haosul unei pauze într-o liniște deplină, doar prin simpla prezență. Ascultam cu admirație, râdeam la glumele subtile și mă gândeam că dacă poți stăpâni un amfiteatru, practic poți muta munții din loc. Mi-a rămas gândul acolo...
Anii au trecut. Nu am devenit profesor, încă, dar ca doctorand am avut ocazia să ajung la catedră. Nu într-un amfiteatru, ci într-o sală mică de seminar, unde se lucrează în grup restrâns, uneori mult prea restrâns dacă seminarul e programat dimineața devreme. Și totuși, nu a fost ușor. Emoția mea, la început, era una simplă: Cum fac să le explic cât mai bine?
Dar realitatea din sală m-a lovit frontal. Mulți studenți erau acolo doar pentru prezență. Așteptau să treacă cele două ore, fără întrebări, fără curiozități. „Suntem totuși în țara lui merge și-așa", mi-a spus unul dintre ei. Am rămas fără replică. Cum să le explic că scurtăturile nu duc mereu unde speri? Că drumul lung e singura cale sănătoasă?
Mai greu a fost când am înțeles de unde vin graba și superficialitatea: din neîncredere. „La ce bun, dacă oricum toate merg prost?”, mi-a mai zis cineva. Am realizat că nu era vina lor și atunci mi-am dorit să fiu Profesorul-erou și să am soluția salvatoare. Dar nu așa funcționează realitatea.
Atunci am înțeles cu adevărat că treaba mea nu este doar să le transfer cunoștințe, ci și să-i fac oameni care să se descurce în societate, dar mai ales care să poată să modeleze societatea spre una mai bună. Că influența unui profesor nu se oprește la notițe și examene, ci merge mult mai departe - în felul în care un student învață să gândească, să aibă încredere în el, să-și găsească locul în lume și să lupte pentru principii și valori. Că fix din lipsa lor avem astăzi multe dileme.
Într-o lume instabilă, plină de incertitudini, cred că ce putem face ca profesori e să fim prezenți. Să oferim răbdare, ascultare, și un alt fel de leadership. Trebuie să fie și empatic, flexibil profesorul, să aibă răbdare și să ofere respect, nu să fie doar un bun profesionist. Schimbarea începe cu tine nu mai e doar un slogan. E o direcție personală, e felul în care alegi să apari în fața celor care te privesc ca model.
Le vorbesc studenților despre valori, le-am dat exemple de bune practici și le-am arătat că ba se poate. Că există altfel de drumuri. Și poate nu vor alege toți calea grea. Dar dacă și unul singur renunță la "merge și-așa", atunci e deja un pas spre o societate mai sănătoasă.
Pentru că acolo trebuie să începem: de la educație. De la școală. De la acel moment în care înveți că o virgulă greșită poate schimba sensul unei legi. Așa că le spun mereu să fie curioși și riguroși. Să nu caute scurtături. Să investească timp și efort. Să înțeleagă că succesul durabil are nevoie de fundații solide.
Mereu m-am împăcat bine cu rigoarea și asta încerc să fac și de la catedră. Să le explic ce este și de ce e importantă.
Unii cred că dacă ești riguros, ești rece. Dar eu cred contrariul: adevărata rigoare vine la pachet cu empatia. Pentru că nu poți cere standarde înalte fără să le explici. Nu poți ține linia dreaptă fără să vezi când cineva are nevoie de sprijin. Rigoarea nu înseamnă să fii dur, ci să fii consecvent și corect și să ai grijă ca nimeni să nu rămână în urmă fără să fi fost ascultat.
Știu că rigoarea a fost mereu confundată cu severitatea. Dar eu am înțeles, cu timpul, că rigoarea în educație este cea mai înaltă formă de respect: față de meserie, față de cei care te ascultă și față de tine însuți. E felul prin care spui: contează ce facem aici, contează cum învățăm. Nu este despre reguli pentru că „așa trebuie”, ci este despre coerență, claritate și responsabilitate. De ambele părți ale unei săli de seminar.
I-am mai învățat pe studenții mei să fie inflexibili în fața nedreptății și a imposturii. Și le-am spus și că știu că li se cere mult, dar să nu uite că nu au doar drepturi, ci și responsabilități, iar ele cântăresc greu. Viitorul nu e o întâmplare. E o alegere continuă. E o construcție în care fiecare decizie și fiecare gest contează.
Cât despre mine, da, m-am gândit. Poate educația nu se face întotdeauna din fața unui amfiteatru. Se poate face, foarte bine, într-o sală mică, cu studenți puțini, dar curioși. Cu întrebări reale, discuții oneste și încredere. Cu implicare. Cu sprijin.
