Când a început războiul, eram în luna a șaptea de sarcină cu fetița mea. Lumea mea s-a prăbușit. În Ucraina, casele deveneau ruine, drumurile erau pustii, iar oamenii alergau disperați să își salveze viețile. Am ales România, unde fratele meu plecase cu ani în urmă, fugind de un război care, pentru mulți, începuse încă din 2014.
Sunt Marina Iliuc, româncă din nordul Bucovinei din Ucraina și port în suflet povestea unui război care ne-a furat liniștea, dar nu și speranța. Astăzi sunt aici nu doar ca să vă spun povestea mea, ci să vorbesc despre puterea unor oameni care au fost forțați să-și lase viețile în urmă.
Ce înseamnă să trăiești cu frica zilnică că-ți pierzi casa, familia, viața? Am fost profesoară în Ucraina și am avut elevi care, în prima zi de școală, îmi mărturiseau că „Tata a murit la război.” Cum poți să explici unui copil de 6-7 ani că viața trebuie să meargă înainte, când el tocmai și-a pierdut eroul?
Bărbații noștri – frați, tați, soți – sunt trimiși direct pe front. Femeile nu au de ales decât să fugă să se salveze, să-și salveze viețile lor și viețile copiilor. Pleacă din case fără nimic, doar cu speranța că vor găsi un loc sigur. Ajunși într-o țară nouă, fără să cunoască limba, fără prieteni sau rude, înfruntă o luptă tăcută, dar la fel de grea.
Îmi este greu să fiu privită ca un refugiat. Oamenii spun că suntem peste tot, că venim și tot venim. Dar ce ai face tu în locul nostru, dacă în fiecare dimineață, când deschizi ochii, vezi doar tristețe și durere? Dacă ai trăi cu frica că mâine poate nu te vei mai trezi? Dacă fiecare zi ar începe cu întrebarea: „Din ce direcție va veni următoarea rachetă?"
Așadar am venit eu în România. Și în toți acești ani am făcut voluntariat, am trimis ajutoare către soldați și refugiați, am încercat să oferim puțin din căldura unui cămin celor care și-au pierdut totul. Pentru că atunci când vezi mame cu copii care au stat luni întregi în subsoluri fără mâncare, fără apă, ascultând explozii, îți dai seama cât de fragilă este viața.
În toamna anului 2022, am fost invitată de Rădăuțiul Civic să predau limba română refugiaților din tabără. Cum poți învăța o limbă nouă când mintea ta este blocată în trauma războiului? Dar nu am renunțat. Împreună, am lucrat la cum își pot gestiona emoțiile și luptele din mintea lor, am organizat ateliere, am oferit consiliere, am căutat locuințe, locuri de muncă, școli pentru copii.
Uneori, în mijlocul lecțiilor, femeile izbucneau în lacrimi, zicând „Soțul meu a fost ucis de ruși.”
„Am pierdut tot ce am avut.”
„Nu știu dacă îmi voi mai vedea vreodată casa.”
Ce spuneau ele a devenit lecție pentru mine, chiar dacă eu eram profesoara. Am învățat despre puterea sufletului uman, despre supraviețuire, despre speranță. Dacă în trecut ieșeam pe ușă grăbită fără să-mi îmbrățișez familia, azi am învățat mă întorc ori de câte ori este nevoie că nu știu dacă mai apuc un „te iubesc” când mă întorc.
Pentru că în cadrul Asociației Rădăuțiul Civic, am ascultat sute de povești dureroase.
Câteva le-am adus și vouă.
Jenia – Acum șapte luni, mi-am pierdut soțul pe front, unde a luptat timp de doi ani. Am rămas singură cu fetița mea. Înainte lucram ca director adjunct într-o mare companie din Harkov. Astăzi încerc doar să supraviețuiesc.
Liuba – Sunt din Lugansk, orașul Avdiivka unde războiul a început din 2014. Soțul meu a fost împușcat de ruși. Eram economistă la o fabrică ce construia cele mai mari poduri din Ucraina. Acum nu mai am nimic. Casa e ruină.
Iulia – Am fugit de război din Lugansk în 2014 și am locuit zece ani la Kiev, apoi am venit în România. Aici simt că trăiesc într-un colț de rai. Dar acasă, în Lugansk, bunicii mei au murit în timp ce eu nu eram aproape. Nici măcar la înmormântarea lor nu am putut merge.
Gherman – Sunt medic chirurg din Cernăuți. Am lăsat totul în urmă pentru a fi alături de familia mea. În România, mi s-a spus: „Ucrainene nebun, mergi și luptă pentru țara ta!” Dar eram cu un copil de o lună în brațe. Cum să-l las?
Ion – Sunt din Cernăuți. Casa mea este la doar 40 km de aici, dar nu mă pot trăi și mă bucura în ea. Am doi copii și trebuie să trăiesc pentru ei. Stăm în chirie.
Victoria, Olena și Tatiana – Suntem trei pensionare care nu mai au unde să se întoarcă. Casele noastre sunt distruse. La vârsta noastră, cum să mai începem de la zero? Fiul e la război.
De la începutul războiului, România a fost una dintre țările care au oferit sprijin refugiaților din Ucraina, prin programe de ajutor pentru chirie, consiliere, asistență financiară și psihologică. Totuși, multe dintre aceste programe s-au încheiat, rămânând doar suport psihologic și activități de integrare. Cu toate acestea, în rândul multor români a apărut ideea că „ucrainenii trăiesc pe banii noștri.” O percepție care, de multe ori, nu reflectă realitatea. Sigur, au existat programe prin care chiria a fost decontată de către stat.
Astăzi, majoritatea familiilor ucrainene care au rămas în România nu mai beneficiază de sprijin financiar. Plătesc chirie, utilități, mâncare, analize medicale și medicamente – exact ca orice cetățean român.
Este important să înțelegem prin ce au trecut, dar și prin ce trec acești oameni. Mulți au pierdut totul: case, locuri de muncă, siguranța unui viitor. Nu au plecat de bunăvoie, ci au fost forțați de împrejurări.
Acum, încearcă să își reconstruiască viețile, să muncească, să se integreze și să ducă o existență normală într-o țară care, la început, i-a primit cu brațele deschise, dar care, treptat, a început să îi privească cu neîncredere.
În loc să ne lăsăm ghidați de prejudecăți, poate ar trebui să ne punem o întrebare simplă: Dacă am fi fost noi în locul lor, nevoiți să ne lăsăm casele și visele, munca pe care am muncit-o și să fugim pentru viața noastră, cum ne-am fi dorit să fim tratați?
