Tot ce incape intr-o palma - Ovidiu Calapod

În cabinet fiecare zi începe la fel - un scaun gol și un spațiu care așteaptă sa fie umplut . În fața mea era un bărbat de 45 de ani. Am întins palma peste masa dintre noi si i-am spus incet sa se aseze. Nu spunea nimic. Doar își freca mainile una de alta cu mișcări repetitive. De fiecare data cand ridica ochii spre mine, ii cobora repede in podea, ca și cum i-ar fi fost greu sa susțină privirea.

În mâini aveam rezultatul biopsiei lui - o simplă bucată de hârtie, dar care parcă îmi ardea palmele. 

– Din pacate, rezultatul nu este unul bun, i-am spus incet. Confirmă că este un cancer esofagian.

Tăcerea dintre noi s-a așezat brusc, ca o ceață densă, aproape materială. Îmi simțeam inima bătând în tâmple, pieptul strâns, iar o parte din mine ar fi vrut să fugă de acolo. 

A tacut cateva secunde, apoi m-a privit fix, fără să clipească:

– O să mor?

O intrebare simpla, lipsita de dramatism. Dar m-a lovit direct. Într-o fracțiune de secundă, am simțit cum se scurg prin mine propriile frici și temeri, momentele în care și eu m-am întrebat același lucru. „O să mor?” nu mai era doar întrebarea lui - era a mea, a noastră, a tuturor.

Am inspirat adânc, ca sa nu scap răspunsul prea repede, prea mecanic. 

– Într-o zi, cu toții murim. Dar acum avem tratamente pe care le putem începe. Vom lupta împreună ca timpul care vine să fie cât mai lung și cât mai bun. Și, mai ales, nu veți fi singur.

A dat din cap încet și nu a mai spus nimic. Nici eu. Doar am stat cateva clipe în liniștea aia ciudată, care nu era nici confortabila, nici apăsătoare. Doar necesara.

Nu toți pacienții mă-ntreabă despre moarte. Unii mă întreabă despre încredere. Uneori, cea mai grea parte nu este sa le dau o veste proasta, ci sa cladesc o punte intr-o lume plina de zgomot, unde retele sociale, discursuri populiste si neincrederea generala in orice forma de autoritate erodează legatura dintre noi.

Cu neîncredere în privire a intrat cateva zile mai târziu in cabinet un bărbat cu o boală cronică. Dosarul era deschis, planul de tratament era limpede. Dar când am început să-i vorbesc despre pașii următori, a clătinat din cap și mi-a spus:

– Am citit că tratamentele astea fac mai mult rău decât bine. Pe internet toți zic că ce vine din afară e plin de chimicale. Nu am de gând să iau așa ceva.

Cuvintele au căzut greu. Acel cuvânt - „chimicale” - l-am auzit de zeci de ori. Nu era doar un cuvânt, era semnul unei prăpăstii dintre noi.

Îi vedeam pumnii strânși și maxilarul încordat. Furia lui nu era pentru mine – era veche și adâncă, furia unui om care s-a simțit invizibil prea mult timp. Ignorat. Judecat. Știam că, sub acel strat dur, se ascunde frica. Frica de a nu mai putea controla nimic. De a fi, din nou, singur într-un sistem care l-a lăsat pe drum. Si, in timp ce il priveam, ceva din singurătatea lui a început sa se miste și în mine – aceeași tăcere grea pe care o simt și eu adesea cand aleg, iar si iar, sa fiu cel care nu se clatină, cel care ramane acolo.

Am închis dosarul și am început să-i vorbesc nu doar din cărți, ci și din experiență. Multi l-ar fi numit „pacient dificil”. Eu vedeam însă altceva - un om rămas singur ce încerca sa se apere cum poate de o frică uriașă. I-am spus despre oamenii care au pierdut timp prețios în timp ce urmăreau iluzii. Despre alții care au urmat tratamentul si au câștigat ani de viață. 

Nu l-am convins. 

Am ieșit în ziua aceea din cabinet cu maxilarul inclestat. Zilele în care mă confrunt cu neîncrederea sunt grele. Dacă în cazul lui miza era sa clădesc o mică punte de încredere, alteori provocarea este alta: nu sa conving, ci sa raman prezent în fata unei vești care schimba totul.

Într-o zi, o femeie de 33 de ani mă aștepta deja în cabinet. Tocmai aflase că are o boala intestinala grava. Când m-a văzut, m-a întrebat direct, cu voce stinsă: 

– Voi depinde de acest tratament toată viața?

Întrebarea ei a venit aproape ca o constatare. Fara frica. Era mai degrabă epuizarea dinaintea unui drum lung, pe care il vedea deja în fața ei: zile peste zile, ani peste ani, toate fragmentate in pastile, analize si controale.

Am tacut cateva secunde. Nu pentru că nu știam ce sa spun, ci pentru că aveam nevoie sa respir înainte sa rostesc cuvintele. In acea tacere, mintea mea a fugit spre toate lucrurile mărunte pe care le fac fără sa ma gandesc Întrebarea ei nu era despre tratament. Era despre sens.

Am zâmbit și i-am arătat desenul pe care îl am pe birou, schițat cu stangacie de mine în timpul ședințelor de terapie. E un om cu palma deschisa, care ține în mijlocul ei un cerc pe care scrie boala mea. I-am spus ca in palma ei, boala nu ocupă decât un punct. Nu umple tot spațiul. Este loc pentru bucurie, pentru iubire și pentru tot ceea ce ne face oameni. Și chiar dacă punctul acela nu o sa dispara, el nu are puterea să șteargă ceea ce este în jurul lui.

Știu că medicina, poate fi, uneori, rece. Știu și că mulți dintre cei care poarta halatul nu pot oferi de fiecare data prezenta și empatie. Știu că ați trăit asta.

Uneori nici eu nu am putut s-o ofer. Pentru ca în lupta cu neputințele și lipsurile sistemului, cu gărzile interminabile și birocrația, am învățat să-mi ridic ziduri. Ca să supraviețuiesc. Au fost episode de burnout care m-au făcut sa mă opresc și să mă întreb dacă mai pot continua așa. Au fost sute de ore de terapie în care am invatat sa fiu prezent fără sa mă pierd pe mine.

Uneori, la final de zi, cand sting lumina și trag ușa cabinetului – rămân o clipa sprijinit de ea. Îmi trec mana peste față, ca și cum aș vrea sa sterg ceva ce nu se vede, dar a ramas acolo. Pe hol e liniste, doar mirosul vag de dezinfectant plutește-n aer și lumina rece a neonului îmi taie privirea. Atunci înțeleg mai limpede ca oricând- empatia nu se dă, se alege. Zi de zi. Cu palma deschisă, nu doar pentru a oferi soluții, ci mai ales pentru a spune: sunt aici.