Pentru mine, prima schimbare de carieră începe în mod surprinzător cu mine întinsă pe asfalt, după un accident de mașină în care eu fusesem pietonul în culpă – complet pierdută în gânduri, cu dosare și documente în brațe, rucsac cu laptop de muncă în spate, mă cert cu șoferul de uber – n-a vrut să o ia pe unde i-am spus și aveam să întârzii, ies furioasă din mașină și nu mă uit când trec, nu mă asigur, așa că mă acroșează din plin o doamnă într-un Touareg.
Îmi amintesc că am simțit cum zbor și aterizez pe asfalt, și nu mă pot ridica de la forța cu care fusesem aruncată, mi-e frig și mă doare spatele, sper totuși să nu am ceva la coloană. Îmi simt picioarele, doar mă doare. Se strâng mulți oameni în jurul meu și rog pe cineva să îmi aducă telefonul. Întâmplarea face că mama era undeva prin zonă, o sun și îi spun că... am avut un accident și dacă poate să vină să mă ajute și n-o să mi-o iert că am făcut-o să treacă prin asemenea emoții, să mă vadă întinsă pe asfalt. Dar am fost slabă și nu am rezistat să nu o chem.
În cele mai grele momente ale vieții, tot la mama vrem.
Mama vine, iese și doamna din Touareg, care plânge că ea n-a vrut să mă lovească, plâng și eu de jos și îi zic să stea liniștită, oamenii din jurul meu țipă să nu mă mișc, să nu îmi fac mai rău, să aștept să vină SMURDUL. Totuși, tot ceea ce am ținut să îi spun mamei în momentul ăla înainte să mă ridice pe targă este să îmi sune colegii de muncă să recupereze de pe server și să trimită un document la care lucrasem. Aveam deadline în ziua respectivă, un răspuns la care lucrasem pentru o autoritate...
Am uitat să vă spun că sunt avocat... Aveam deadline, doar la asta mă puteam gândi deși îmi întindeau oasele băieții de pe salvare și mă întrebau dacă e ok, dacă mă doare ceva... Probabil aș fi fost în stare să scot laptopul și să dau send, dacă mă puteam mișca, doar că laptopul era spart.
După ce am ajuns la spital și mi s-a spus că, de fapt, ca prin minune aveam tot corpul vânăt și niciun os rupt. Cât am stat la urgențe și am privit oamenii de acolo, unii băuseră și aveau capetele sparte, o fată cu fața vânătă și buza sparta, era întrebată de polițiști ce s-a întâmplat – ea susținea sus și tare că a căzut de pe trotinetă, în timp ce o ținea de mână iubitul care încuviința preocupat, m-am tot gândit la viața mea și cum ajunsesem acolo.
Pe la 25 de ani, am decis, dintr-odată, că vreau o schimbare de studii. Prima mea alegere în viața mea de semi-adult fusese a fost facultatea de limbi străine. Acolo am vrut să studiez literatură. A fost cea mai frumoasă experiență din viața mea. M-a format și a pus o cărămidă importantă la cine sunt astăzi. Dar la 25 de ani l-am dat pe Shakespeare, pentru Codul Civil.
Am decis să merg spre o carieră în drept. Am fost atrasă de lumea argumentelor, de dezbaterile aprinse și cu miză în drepturile și obligațiile noastre. În regulile după care funcționează societatea. În cum trecem prin viață. Știam încă de la început că vreau să fiu avocat, nicio altă profesie juridică nu mi-ar fi oferit libertatea de care credeam că am nevoie. Am ales să fiu avocat de consultanță, avocatul care îți răspunde la întrebări și te ajută înainte să ajungi la conflicte, înainte să ajungi în instanță. Și mi-a plăcut mult!
Momente frumoase au fost multe, și în facultate și în primii mei ani de carieră, asta pot să spun cu siguranță. Nu degeaba am ajuns să iubesc dreptul și apoi să mă afund atât de tare și de intens în viața de avocat, încât să uit de mine. Dar au fost mai multe momente în care mi-am pus întrebări dacă drumul pe care mă aflu e cel corect. Dacă mă face să mă simt împlinită profesional, dacă sunt unde trebuie. Mediul din avocatura de consultanță este unul care are nevoie de iubitori de adrenalină și mai puțin de personalități reflexive. Presiunea termenelor și responsabilitatea față de consecințele cuvintelor rostite clientului sau scrise în opinii, în contracte, în tranzacții este atât de mare, că uneori nu îți dă voie să respiri.
Așa că, în viața de avocat am învățat, prost, să fiu foarte dură cu mine, și mai exigentă decât am fost vreodată. Să nu îmi permit să greșesc. Să mă gândesc constant doar la ceea ce am de făcut, zile, nopți și sărbători legale. Nu cred că vorbim suficient despre asta și despre consecințele internalizării acestui tip de stres asupra sănătății noastre. Viața de avocat are talentul de a te aspira complet, de a te dezintegra și reintegra de dimineață până seara, de a te face să uiți de tine până când treci strada, nu te uiți și te lovește o mașină...
Cel puțin pentru mine așa a fost, nu exista cale de mijloc în viața mea profesională și nici un echilibru just între activitatea mea, ritmul ei și cât de mult îmi permite să mă bucur de ceea ce fac.
Așa că, după ce mi-au trecut vânătăile, am făcut mai multă introspecție și m-am gândit mai apăsat la cât de important este totuși acest echilibru.
Atunci am decis că este important și am tras maneta de viteze, am mai schimbat o dată. Am agățat în cui roba de avocat și acum sunt jurist, lucrez în domeniul financiar-bancar – care îmi place foarte mult, nu e o glumă ☺.
Am încetinit puțin, ca să mă pot uita pe fereastră, să mă mai bucur de un peisaj, de prietenii de lângă mine, de studiul mai aprofundat al unei spețe. Fac totul într-un ritm mai uman și mă uit la viitor gata de următoarea schimbare, cu mai multă speranță și echilibru interior.
