Suficient - Alin Capisizu-Cincă

Când am terminat facultatea, unul dintre profesori, un mare avocat, ne-a povestit cât e de important ca orice succes și orice eșec să nu fie celebrat, respectiv deplâns mai mult de o zi: cea în care s-a întâmplat. „De a doua zi, înapoi la treabă!”, spunea el.

E ceva ce mai auzisem înainte și de la Gică Hagi, când analiza fotbalul românesc lipsit de ambiție. În alte cuvinte decât ale profesorului meu, aranjate neconvențional, Hagi spunea că „În fiecare ce am făcut ieri nu mai e valabil astăzi, o iau de la zero, demonstrez că iarăși cel mai bun”. 

Dar să revenim la profesorul meu. El m-a mai învățat și că avocatul e avocat 100% din timp, nu doar 8 ore pe zi. Doar așa ajungeam de succes. Doar așa puteam, zilnic, să „demonstrez că iarăși cel mai bun”. Simțeam că am ce trebuie: mi-am trăit studenția cu nasul mai degrabă în cărți decât în pahare și cu gândul mai mereu la spețe. Trăiam zi de zi cu gândul că dacă nu reușesc, adică dacă nu performez și nu-mi asigur viitorul profesional, ca avocat, încă din facultate, atunci voi fi un ratat. Făceam doar ce era pentru acest viitor al meu și doar dacă vedeam beneficii în asta. Ori câștigam, ori nu se întâmpla. 

Așa au trecut 4 ani: cu examene pregătite temeinic, cărți întregi rescrise ca scheme cu pixul, mâna ridicată până și la curs și stagii de practică peste tot pe unde mă primeau, cu așteptarea să găsesc un loc care să îmi placă cu adevărat și care să mă facă să fiu cel mai bun avocat - sau măcar să mă simt așa.

Doar că planul meu scârțâia. Notele erau mari, dar nu erau mereu de 10. Unii colegi tot răspundeau mai repede decât mine la seminar, în ciuda schemelor mele atent colorate, iar în stagiile de practică nu mă primea nimeni ca pe vreun descendent al lui Cicero, ci mai mult ca pe „Student nr. 4”, fără cartelă pentru lift, timp de câteva săptămâni.

Când mi-am dat seama că Bucureștiul era plin de viitori avocați dornici de afirmare, m-am oprit din a căuta nod în papură fiecărei case de avocatură care mă primise în stagiu. Chiar m-am simțit norocos când ultimul stagiu s-a transformat până la urmă într-un job. Foloseam ce învățasem în facultate, mergeam în instanță, scriam acte din ce în ce mai bune, iar colegii și unii dintre clienți ajungeau să mă vadă și să mă aprecieze, având tot mai multă încredere în mine. Binele venea înspre mine și totul avea sens. Nici nu conta că doar asta făceam. Până la urmă, nu asta îmi doream: să fiu cel mai bun avocat? 

Apoi a venit pandemia, la pachet cu mai puțină treabă, mai puțin timp în instanță, mai puține interacțiuni cu clienții, deci mai puține surse de fericire. Am lăsat-o, fără să vreau, mai moale.

Viața mea avea, brusc, loc și de mine și nu mai era totul despre avocatură sau despre a fi cel mai bun. Nu mai era clar despre ce era. Am început să îmi pun întrebări și să îmi dau seama că anii de facultate și unii oameni pe care, în mod naiv, mi i-am ales ca modele, m-au făcut să mă pierd pe mine în avocatură.

Găseam alt sens și în vorbele lui Hagi: „În fiecare ce am făcut ieri nu mai e valabil astăzi”. Și nu mai era. Am început să mă desprind de munca mea și să găsesc bucurie în timpul pe care mi-l eliberam și în tot binele din viața personală. Așa cum natura își reintra în drepturi odată ce lumea lua forțat, o pauză, așa parcă și sufletul meu bătea la ușă, cerând voie înapoi acasă, atunci când în sfârșit eram mai puțin avocat.

Nu zic că a fost ușor – ani de zile mi-am setat mintea să creadă că împlinirea mea poate să vină doar prin muncă, iar dacă la muncă nu era 100% bine, eu nu puteam să fiu bine. Însă deveneam tot mai conștient de probleme: munceam nu până la o anumită oră, ci până când era gata actul - orice ar fi însemnat asta; pierdeam, fără să exagerez, zeci de ore săptămânal pe holurile instanțelor sau în apeluri telefonice pentru clienți; iar în timp am ajuns să cred că nu sunt apreciat și plătit corespunzător muncii mele. Locul meu nu mai era acolo.

Așa că am luat-o la pas, pe cont propriu. 

Aveam multă încredere în mine și credeam că dacă sunt un avocat bun, va fi suficient ca să îmi fie bine. Am înțeles repejor că nu pot demonstra cât de bine îmi fac treaba dacă nu mă angajează clientul, iar clientul nu mă angajează dacă nu mă cunoaște, nu mă place sau dacă, pur și simplu, nu are bani.

Pendulam între reușite în instanță și eșecuri în negocierile pe onorarii. Uneori, invers. Problema era că nu puteam să trăiesc fiecare succes și eșec doar pentru o zi, cum mă învățase pe mine dom’ profesor. Eu le trăiam din plin, zile întregi.

Când câștigam dosare, mă simțeam excelent, dar dacă trecea timpul și nu îmi asiguram veniturile la care mă așteptam, degeaba mă mai numeam avocat. Unde să mai pun și toate supărările legate de cât de greoi merge, în general, justiția la noi sau sentimentul de neputință când chiar n-aveam cum să-l ajut pe client, când făcea prostii de capul lui sau când instanța mai dădea câte o soluție greu de înțeles și pentru mine.

Măsuram cât de bună e viața mea bazându-mă pe cât de bine îmi mergea în avocatură: totul sau nimic. Doar că, mai des, nimic. Și, uite așa, am ajuns să cred că avocatura nu e, de fapt, de mine.

Senzația de inadecvare a venit la pachet cu gândul că muncisem degeaba atâția ani, că nu am reușit, că nu am performat suficient de bine și nici pentru suficient timp. Simțeam că îmi pierdusem busola și nu îmi găseam liniștea. Simțeam că sunt jos și nu mă pot ridica, că pierd timpul, că nu duc lucrurile la capăt, că îmi îndrept atenția și îmi folosesc resursele în prea multe direcții, fără să fac nimic bine, nimic 100%.

Simțeam frică, rușine, îndoială, invidie și întuneric venind înspre mine, toate laolaltă și în proporții care se schimbau încontinuu. Timpul trecea și ajungeam să mă compar tot mai des cu colegi și prieteni de-ai mei care părea că au totul bine aranjat și previzibil, iar viața lor o lua în sus, în timp ce eu stagnam. Planul meu le ieșise lor.

Povestea asta nu e cu final fericit, pentru că n-am ajuns acolo încă. Dar cred astăzi, mai mult decât oricând, că într-acolo mă îndrept. 

Drumul nu mai pare atât de greu și nici răul nu mai pare atât de rău și pentru că am norocul să fiu iubit și înțeles acasă, acolo unde eu sunt chiar eu, iar fiecare zi începe și se termină cu bine și liniște.

Astăzi nu mai vreau să demonstrez „că iarăși cel mai bun”. Nici să las viața să devină doar avocatură. Nu mă mai măsor în cât de mulți clienți am, câți bani fac sau câte dosare câștig în instanță, pentru că niciuna nu este în controlul meu. 

Am crescut crezând că îmi ori iese perfect, ori nu mă mai apuc, iar din cauza asta am pierdut multă fericire, de-a lungul timpului. Astăzi, accept îndoielile și oportunitățile și nu îmi mai e teamă să fiu eu însumi, chiar dacă asta nu se potrivește uneori cu portretul unui avocat de succes. Nu mă îmbrac zilnic la costum, nu muncesc într-un turn de sticlă și nici nu conduc o mașină scumpă. Dar nici nu pierd nopțile muncind și nici nu mă mai las baltă când sună telefonul. Am în continuare îndoieli și emoții când iau cuvântul în sala de judecată sau când cineva îmi cere sprijin juridic, dar asta nu mai înseamnă că nu fac bine, ci că îmi dau silința să fac cât de mult bine pot, chiar dacă uneori poate fi destul de greu. Cu busola asta nouă, îmi dau spațiu și timp să încerc, să greșesc și să reușesc, iar dreptatea mi-o fac și mie, nu doar altora. Și îmi e bine, chiar dacă nu e totul bine, chiar dacă planul nu iese 100%. Nu sunt vânzător de servicii juridice. Sunt avocat. Sunt om.