Sunt o femeie de etnie romă care trăiește în Cluj-Napoca. Pe 17 decembrie 2010 ne-am pomenit evacuați cu forța din oraș, de pe strada Coastei, undeva deasupra de biblioteca Octavian Goga și transportați lângă groapa de gunoi.
Era iarnă, înainte de Crăciun. A fost cel mai trist Crăciun pentru sute de oameni forțați să trăiască de atunci încolo, departe de centrul orașului, printre gunoaie. N-am fost singurii. Și o mare parte cei din comunitatea Cantonului au fost evacuați în condiții similare cu ale noastre, din diverse zone ale orașului Cluj-Napoca.
Părea momentul să renunțăm. N-am făcut-o. Am început să ne organizăm, am creat o asociație prin care am început să ne cerem drepturile: să fim tratați în mod demn și uman, să ne putem muta înapoi în oraș. Ne-au sprijinit diverse alte asociații, oameni cu suflet mare, profesori universitari și mulți alții. Și-am pus osul la treabă.
Acum 15 ani, când am avut prima dată contact cu copiii din comunitatea Rampă, mi-am dat seama ei nu știu ce înseamnă visuri, nu știau ce înseamnă să-ți dorești ceva, nu au văzut un parc pentru copii, nu au avut acces la educație, nu au fost școlarizați. În acel moment am simțit o durere imensă pentru că mi-am dat seama că istoria noastră, a romilor, are urmări și încă sunt anumite familii, nu puține ci ba chiar foarte multe, care nu au reușit să se ridice la un anumit standard.
Am simțit că trebuie să fac ceva și am început să lucrez cu Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj și am gândit un proiect-pilot, bineînțeles consultând comunitatea din Pata Rât. Sunt de fapt 4 comunități distincte: Cantonului, Dallas, Rampă și Coastei. Am identificat nevoile reale ale acestor comunități.
Copiii din comunitatea Rampă, care până în acel moment nu au avut acces la educație, prin proiectul Pata 1, au început să fie școlarizați și sprijiniți să aibă acces la educație, cu tot ceea ce era nevoie. Activitatea principală a proiectului a fost locuirea pentru că, eu consider, că fiecare persoană, indiferent de etnie, merită să aibă o locuință decentă și că locuirea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci să fie un drept fundamental al tuturor.
Din 2013 încoace până în momentul de față s-au derulat o serie de proiecte prin care, împreună cu toată echipa de la Asociație și partenerii noștri implicați, am încercat să schimbăm viețile oamenilor în așa fel încât locuirea decentă să devină o normalitate și copiii familiilor să poată visa și să își poată îndeplini visele.
În România, în diverse orașe ale țării, din păcate, se practică segregarea spațială. Adică, unde încep comunitățile de romi, se termină apa curentă, electricitatea, asfaltul, accesul la mijloace de transport în comun, deoarece, tot timpul aceste așezări sunt amplasate lângă rampa de gunoi a orașului sau la margine, lângă o pădure.
De aceea, eu susțin cu tărie și recomand tuturor oamenilor care au ocazia să lucreze cu comunitățile de romi, să studieze proiectul nostru pe locuire și să îl adapteze conform nevoilor identificate în comunitățile cu care ei lucrează, deoarece o viață normală și integrată începe cu o locuință decentă.
În pozele pe care o să le vedeți pe ecarn sunt familii care au locuit înainte în Pata Rât și apoi s-au mutat în diverse locuințe cumpărate de pe piața liberă în Cluj-Napoca și zona metropolitană.
Până acum s-au mutat peste 110 familii, adică în jur de 500 de persoane. Se vede cu ochiul liber diferența pe fețele oamenilor care sunt fericiți de noile condiții de locuire și de o nouă șansă la un viitor mai bun pentru ei și pentru copiii lor.
Este asta dreptate? Nu știu ce să zic. Să se pronunțe filozofii. Mie mi se pare doar că este repararea unei nedreptăți.
