Și eu pot. Privește-mă! - Laura Popa

Suntem într-o zi de toamnă, în urmă cu 13 ani, și o ducem împreună pe Corina la școală. 

Nu mai negociază minute de somn când sună alarma, ba chiar se trezește înaintea tuturor. Cămașa albă cu punctulețe albastre e așezată pe spătarul scaunului, să nu „se facă urâtă”. Pantalonii arată de parcă sunt deja îmbrăcați de cineva. Adoarme în fiecare seară cu privirea către haine, de teamă să nu dispară dacă închide ochii. 

Nu vrea să mănânce acasă, dar are grijă să nu-și uite sandwich-ul pregătit de mama și lăsat pe masa din bucătărie. Îl înșfacă cu ambele mâini și-l bagă-n ghiozdanul roșu pe care l-am avut și eu în clasa a IX-a. A pus ochii pe el încă de când l-am cumpărat. 

Se chinuie să se încalțe și mă roagă să o ajut. Piciorul stâng i se duce, ca de fiecare dată, spre interior. 

Urcăm scările spre ieșirea din blocul în care locuim la demisol. Se împiedică la ultimele trepte. Zgomotul mașinilor, al oamenilor care merg grăbiți în treaba lor, o distrag de la drumul ei. 

„Ce-o să faci azi?”, o întreb. Mă strânge mai tare de mână, căci am ajuns în fața unei treceri de pietoni. Se uită spre mine. În spatele ochelarilor cu dioptrii groase, ochii i s-au mărit, dar nu-mi spune nimic. 

Odată ajunse pe partea cealaltă, îmi dă drumul la mână, își aranjează mai bine ghiozdanul și continuăm drumul spre școală. Ea tot cu piciorul stâng spre interior. 

„Vii după mine?”, mă întreabă în timp ce se pregătește să urce scările către clasa ei. E la etajul 2, așa că la fiecare urcare ajunge să se lipească cu ambele mâini de balustrada neagră și subțire. I se luminează fața când află că tot eu o voi lua de la școală. Mă pupă și-mi spune „pa, mă duc singură de-aici.”

Cu mâna goală, mă uit la sora mea de 7 ani cum intră singură pe ușa clasei pregătitoare. Zâmbește și-mi face cu mâna. Ultimul lucru pe care-l mai văd este ghiozdanul roșu.  
___

Corina nu știa atunci, dar peste câteva săptămâni avea să meargă la altă școală. La cea la care am dus-o nu era dorită. Poate vă întrebați de ce. Pentru că nu se obișnuise cu statul în bancă. Sau cu disciplina impusă de cineva care nu înțelegea de ce Corina privește minute bune pe geam. Sau de ce are mai des decât alți copii nevoie la baie. Așa că ai mei au fost nevoiți să-i găsească altă școală. Și încă una. Și apoi încă una. 

În total, Corina a trecut prin patru școli. Fără profesor de sprijin, pentru că statul a considerat că se descurcă singură. Asta cu toate că a învățat să-și scrie numele abia în clasa a III-a. Iar la citit, ultima literă devine prima, iar asta o încurcă și acum. Singurul sistem de suport pentru Corina? Niște părinții care nu acceptă faptul că al lor copil nu-i ca primul și o soră pe care încearcă și acum să o imite în toate.  

E 3 jumate și mă grăbesc s-o iau de la școală. Orele mele s-a lungit, așa că sunt în întârziere. Știu că-i în siguranță la after school, dar nici nu vreau să rămână ultima, așa cum mai pățeam și eu. Așa că alerg spre școală. 

Nu e ultima. Ba chiar e prezentă și învățătoarea ei, nu doar doamna de la after. „Ce bine!”, îmi spun în gând, în timp ce-o caut cu privirea pe Corina. 

„Trebuie să vorbim puțin”, mă anunță învățătoarea. Observ că femeia e supărată. Poate, totuși, am întârziat prea mult, așa că-mi cer iertare. 

„Nu, nu despre asta e vorba”, îmi răspunde ea, deja întoarsă spre Corina. 

„Strânge-ți lucrurile cât vorbesc cu sora ta”, îi spune rece, ca un ordin. Corina nu se uită deloc spre mine. 

O urmez pe învățătoare pe hol. E pustiu și miroase puternic a vestiar de sport. Mă privește direct în ochi. 

„Mâine s-o aducă mama sau tata. Trebuie să vorbesc cu ei despre comportamentul Corinei”, îmi spune. Încerc să aflu despre ce e vorba, dar învățătoarea pare hotărâtă să țină secret. Doar mama și tata pot înțelege, pare să fie explicația. 

„Dar poate n-ar strica să vă gândiți bine dacă locul Corinei este printre copiii liniștiți… normali”, adaugă după o pauză. Nu mă mai privește. 

Ușa clasei se deschide și iese Corina. Vine direct spre mine. Mă ia de mână și așteaptă. 

„Deci mâine cu mama sau tata, ne-am înțeles, Corina?”, îi urează învățătoarea în loc de la revedere. 

Corina nu spune nimic. Se lipește iar de balustradă, de data asta doar cu o mână. Cu cealaltă mă ține pe mine strâns. Vreau să o întreb ce s-a întâmplat, dar îmi e teamă. N-ar fi prima dată când cineva se plânge de ea. Că nu e atentă, că nu înțelege, că se mișcă prea greu, că se enervează când nu poate folosi lipiciul, că vrea să-și ia prea des colegii în brațe. Că nu e ca ceilalți. 

„Cum a fost la școală”, o întreb, totuși, când ieșim.

„Doamna m-a scos să mănânc singură, pe hol”, îmi răspunde. O întreb de ce. 

„Că acolo e locul copiilor nebuni”, îmi spune în timp ce-și aranjează mai bine ghiozdanul roșu.

___

În următorii 13 ani, am trăit alături de Corina aceeași zi de nenumărate ori. La una dintre cele patru școli, la asistența socială, în parcul pentru copii sau la mătușa care spune că de vină pentru că a ieșit copilul așa e că avem casă la demisol. 

Astăzi Corina are 20 de ani. Pentru stat e una din cele aproape 1 milion de persoane cu „handicap” din țară. Primește 80 de lei pe lună pentru asta. Doar în cazul în care starea ei se înrăutățește va primi mai mulți bani. 

Tot nu-și leagă singură șireturile, dar nici nu e nevoie. Poartă încălțăminte cu scai. Nu iese singură din casă decât până la magazinul de la colțul străzii, dar știe să aleagă de-acolo cele mai bune roșii. Mai greșește cuvinte când scrie un mesaj pe WhatsApp, dar de ce mai multe ori trimite mesaj vocal. N-are o gașcă mare de prieteni, dar la ziua ei a venit Mara, alături de care face sport vinerea. 

Ca familie, am făcut ce am crezut că e mai bine pentru Corina. N-am reușit să o ajutăm să ajungă prea departe, cum e cazul pentru multe alte persoane cu dizabilitate din România. Așa că data viitoare când treci pe stradă pe lângă cineva care-și duce piciorul spre interior și te enervează că merge încet, poate găsești în tine puțin mai multă răbdare. S-ar putea să fie chiar Corina, care s-a aventurat mai departe de magazinul de la colțul străzii. 

Iar astăzi s-a aventurat chiar până aici, în sală, să vadă ce înseamnă povestea ei pentru ceilalții.