În iulie 2003 activam în echipa salvamont Curtea de Argeș. La refugiul Capra era lapoviță, iar de la 1700 m în sus altitudine erau chiar temperaturi negative.
Primim alarmă - 6 persoane (3 băieți și 3 fete) sunt rătăciți pe o creastă sudică. Se formează repede echipele - unii pleacă spre Lespezi-Florea-Podeanu și ceilalți spre Buda-Mușeteica-Piscu Negru.
De la altitudinea de 1600m în sus era deja plafon de ceață și vizibilitatea era de maxim 2
metri. Dar mergem, nu ne oprim, trebuie să-i găsim.
Căutările au durat mai bine de 24 de ore încontinuu - am trecut prin păduri, prin gol alpin și multe zone accidentate.
Temperaturile au fost constant negative. Prima zi s-a încheiat fără vreun succes. Aveam nevoie de odihnă, așa că noaptea târziu ne-am oprit să dormim la o stână.
A doua zi dimineață am fost informați că de fapt cei 6 s-ar afla într-o creastă nordică, la cel puțin 6 ore de mers rapid față de zona în care eram noi atunci.
Comunicarea se făcea greoi, doar prin trafic radio. În acele zone nu era deloc semnal GSM.
Între timp, șeful formației Salvamont Sibiu de atunci, domnul Nicolae Mustea reușise să discute telefonic cu unul dintre cei rătăciți. El a pus cap la cap informațiile primite și a dedus că zona în care se află grupul este Muchia Albotei. Ne-am deplasat într-acolo. După circa două ore de marș de la intrarea în traseu, i-am și găsit!
3 din grup erau în traseul de creastă, și alți 3 la 60 de metri mai jos. Locul în care eram se
numește Muchia Albotei – diferența de nivel dintre creastă, adică muchie, și treapta de jos este de peste 1000m! Cei trei care căzuseră se aflau pe o brână, un prag de stâncă care de fapt le salvase viața – dacă ajungeau mai jos, cu siguranță n-ar mai fi fost în viață. Din grupul din vale, o fată era căzută din traseu și era suspectă de fractură de bazin. Nu o puteam transporta.
Doar eu aveam la mine echipamentul special pentru amenajarea unui rapel - pitoane și ciocan.
Trebuia să coborâm la ea direct pe verticală, acolo fiind un perete drept de stâncă. Am amenajat linia de rapel pentru a avea acces la victimă. Colegii de la Sibiu au coborât la ea cu atela vacuumatică (o targă cu un sistem special de imobilizare a corpului victimei). Au imobilizat-o pe targă și au început coborârea acesteia pe versant. Eu și încă doi salvatori montani i-am preluat pe cei trei care erau în continuare pe creastă.
Era nevoie să coborâm în rapel de acolo, așadar am început să le fac instructajul. După aproximativ 20 min de explicații, timp în care una dintre fete părea că se uită nedumerită lamine, mi se spune că aceasta este nu aude și nu vorbește!
Descurcă -te, Relu, cu o persoană care nu aude și nu vorbește, și învaț-o să facă rapel la altitudine pentru prima dată, într-o situație critică...!
Cu răbdare, multă atenție și efort susținut am reușit să-i lansez până într-o zonă din careputeau să se deplaseze fără ajutor.
Mi-am reluat locul în cadrul formației, respectiv asiguram echipa care deplasa targa cu victima.
Targa cu fata accidentată a fost lansată 800 m diferență de nivel - aproape 1 km de sus în jos!
Între timp colegii care se ocupau de comunicare au venit cu soluții:
- Un elicopter ușor urma să preia victima iar noi să ne deplasăm singuri mai departe.
sau
– Un elicopter militar care să ne preia pe toți - turiști și salvatori.
Plafonul de nori era foarte jos, așa că prima variantă a căzut. Urma să vină un elicopter militar MI8.
Ne-am deplasat toți până aproape de liziera pădurii.
Am căutat cu grijă cea mai bună zonă de îmbarcare și eu am rămas să semnalizez elicopterului.
Noi, echipa de salvare, eram plecați de la bază de mai bine de 10 ore prin lapoviță, ceață și vânt, după cele 24 de ore de cu o zi înainte. Eram epuizați, umezi și înghețați. Unii dintre noi erau deja în primul stadiu de hipotermie. Resursele noastre erau pe cale să se termine.
MI8 este un aparat de zbor foarte mare. Nu aveam acolo loc pentru a ateriza normal, așa că a atins solul doar cu roata din față. Așteptam cu nerăbdare să ne îmbarcăm, condițiile erau tot mai greu de suportat. Știam că o dată urcați în elicopter vom fi în siguranță! În timp ce pilotul echilibra aparatul din manșă ni s-a comunicat pe stație că 5 dintre noi nu au loc în elicopter.
Asta însemna că cei 5 aveau încă 6 sau 8 ore de marș forțat până să ajungă undeva de unde să fie preluați cu o mașină. M-am oferit voluntar să mă întorc pe jos - eram echipat destul de bine, și moral am acceptat repede situația. Aveam nevoie doar de o pauză de odihnă, apoi puteam porni la drum.
Ne-am create grupul de "pietoni" și ne-am făcut strategia.
În acel moment s-a deschis ușa elicopterului. Am aflat de ce nu aveam toți loc – înăuntru erau 5 cameramani, de la 5 televiziuni diferite, veniți să filmeze totul!
De supărare, mi-am aruncat casca de protecție de pământ! Gestul meu a fost remarcat de pilot, care mi-a văzut și deznădejdea din ochi. Știam despre mine că mă voi descurca.
Probabil greu, dar voi fi ok. Însă ceilalți colegi erau de-a dreptul îngroziți...
În limbajul militar special, pilotul mi-a făcut semn să nu vorbesc pe stații, că se va întoarce după noi.
În 7 minute elicopterul a fost înapoi - lăsase atât victimele cât și jurnaliștii la Sibiu, și a venit într-adevăr după noi, ceilalți 5.
Zborul de întoarcere a fost unul dintre cele mai fascinante din viața mea - a fost pentru prima dată când am zburat la limita arborilor, coroanele se aplecau de la suflul rotorului. L-am întrebat pe mecanic de ce zboară pilotul așa. Răspunsul m-a lăsat fără cuvinte: pilotul nu avea aprobare pentru al doilea zbor și urmărea să nu fie văzut de radare.
Era corect ca noi, cei care de mai bine de 30 de ore încercam să găsim și să salvăm viețile unor oameni, să ne riscăm viețile în continuare din cauza foamei de exclusivitate și de rating?!
Dreptate a făcut totuși pilotul, cu puterea pe care o avea el atunci - a ales să încalce
regulile pentru a ne proteja. Din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut el a fost corect. Alții ar fi putut spune că a procedat greșit și chiar l-ar fi putut acuza.
Privind în urmă acum, îmi e clar că acei jurnaliști își făceau jobul așa cum știau ei mai bine. Cu siguranță nu aveau nicio intenție să ne facă nouă rău. Cred însă că nu erau conștienți desituație - prezența lor în elicopter putea duce la o nouă știre, una despre moartea unor salvatori.
Am învățat între timp cât e de important să vezi mai departe de azi și mâine, să știi ce impact pot avea acțiunile tale de acum peste timp. Și să urmărești să scoți maximul din fiecare situație, niciodată nu va mai fi ziua de azi.
