După 10 ani de mutat dintr-o chirie în alta, am obosit.
Așa că în pandemie m-am întors în casa părinților. Cheltuielile au scăzut, banii s-au adunat. Am zis Ăsta-i momentul. După căutări aventuroase, am și găsit nestemata. Prăfuită, neșlefuită. Fix cum îmi place mie.
În noiembrie 2021 (1) țineam rânjind în mâini actele propriei case. Adică o chichineață de 30 de mp, într-o clădire de la 1900 toamna, cu (2) tencuiala căzută și ușa de la casa scării larg deschisă. Nu de alta, dar nu ținea clanța s-o poți închide.
Prin ianuarie, vin ai mei în vizită să vadă ce și-a luat odrasla. Atunci a fost primul contact cu vecinul, despre a cărui existență nu știam. A ieșit ca un zmeu de după o cârpă ce acoperea o ușă de lângă ușa mea. (3) Mi-am amintit că am întrebat-o pe fosta proprietară ce-i acolo și că s-a fofilat mormâind într-un final: „o debara”.
Cu capul îndesat în umeri, părul netezit de uleiurile proprii prins într-o coadă la spate, o privire agitată și un timbru ascuțit, a început să vorbească (4). L-am ascultat aproape o oră ca să văd cu cine am de-a face. Ne-a vorbit despre cazul Caracal, cum nu trebuie să merg singură prin parc și cum fetei lui „știi de ce nu i s-ar putea niciodată întâmpla asta? Fiindcă nu s-ar urca niciodată în mașina unui străin.” Apoi ne-a vorbit de o „blondă superbă” din clădirea de vizavi.
Luni de zile după, m-a urmărit prin parcul din apropiere cu gluga trasă pe cap.
Dar să nu ne grăbim.
În seara în care l-am cunoscut a zis mândru și apăsat că e (5) director la Biblioteca Metropolitană. L-am rugat să-mi dea un număr de telefon și a zis să aștept puțin, că are mai multe, că el lucrează la (6) SRI. Despre familie mi-a zis că tatăl e foarte bogat și că va moșteni vreo (7) 500 de mii de euro și cu banii ăia va cumpăra toată clădirea. Apoi a zis că el nici nu locuiește acolo. Că de fapt stă prin Ploiești.
Am întrerupt discuția cu un „omul mai tre’ să și plece”. Eram stupefiați (8).
N-am fugit din multe motive. (9) Nu-mi stă în fire. Și nu fiindcă sunt vreo mare curajoasă, ci fiindcă eram super naivă și (10) sigur găsesc eu o cale. Apoi, dădusem toți banii pe care-i aveam pe priveliștea asta mult prea frumoasă. (11) Nu se auzeau mașini și e un parc imens la 2 minute. Boxa era mai mare decât apartamentul. Și în curte aveam struguri și-un nuc. Nu mai găsesc eu așa hidden gem.
Așa că am dat drumul la lucrări.
(12) Un șantier presupune multă răbdare, coordonarea multor oameni, bani, creativitate, calm când apar probleme, negociere cu vecinii sătui de zgomot. E o treabă grea și epuizantă și e de preferat să stai bine pe celelalte planuri, cu sănătatea, cu oamenii importanți din viața ta, cu munca.
Dar de Dragobete în 2022, în timp ce eu cu tata căram saci de moloz, un șoc major a (13) disipat dragostea în întreaga Europă. Făceam drumurile între Dedeman și acasă cu tramvaiul, cu hainele prăfuite de tencuială, cu ochii pironiți în canale de Telegram unde curgeau imagini cu inimaginabilul. Război. Lângă mine. Tata își scutura temerile dând cu ciocanul în pereți. La final de zi ne uitam zâmbind trist la progres și la cum se dublează prețurile la materialele de construcții din cauza invaziei.
E greu când vecinii nu se înțeleg și când unul chiar o ia razna. Și deși, slavă domnului, nu mi-a bombardat nimeni casa, am simțit pe pielea mea cum e să ai vecini agresivi.
În decurs de doi ani vecinul (14) mi-a atacat ușa de parcă ar fi fost ceva viu, m-a urmărit prin parc (15), mi-a tăiat firele (16) camerei de supraveghere pe care am pus-o după faza cu ușa, (17) scurtcircuitând jumate din clădire, mi-a smuls (18) soneria într-un episod (19) psihotic, și-a aruncat urina și fecalele în pubelele din curte (20), punând întregul ansamblu de locuințe în pericol de a pierde contractul cu firma de salubritate, a amenințat vecinii de la etaj că le taie gâtul și-a urlat că el e Satana.
Lista e lungă, dar nu e timp să le înșirăm pe toate.
Le-am înșirat la secția de poliție. Am pierdut numărul echipajelor de tineri care (21) s-au prezentat fără să rezolve nimic. Am făcut trei plângeri penale, am atașat dovezi, am avut martori. Fiecare interacțiune cu această instituție mi-a triplat anxietatea. Am (22) somatizat și am ajuns cu două zile înainte de septicemie la spital, cu o infecție teribilă în gât. Probabil de la tot ce aș fi vrut să urlu și nu puteam.
Vedeți voi, fac parte din generația care a crescut cu acest basm în care democrația, drepturile omului și instituțiile sunt stâlpii de bază a unei societăți funcționale. (23) Am crescut cu ideea că statul te protejează, că dacă te doare ceva poți pune portavocea la gură, că taxele noastre susțin un organism menit să ajute cetățeanul când el este în pericol. Inclusiv când e un pericol pentru el însuși, cum e vecinul meu, care are nevoie de ajutor specializat.
(24 - ecran negru) Procedurile există, însă senzația perpetuă pe care am avut-o e că ar trebuie să mă simt vinovată că deranjez autoritățile, să mă simt vinovată că fac rău altuia apărându-mă pe mine, că sigur am greșit eu cu ceva.
M-am dus pe panta aia falsă în care derulam de zeci de ori conversațiile absurde cu un om cu probleme mintale, căutând motivele din spatele acțiunilor lui și cum le-aș fi putut evita.
Într-un stat funcțional, un om care distruge bunul altuia, amenință sau hărțuiește, răspunde pentru fapta săvârșită. Fantezia mea era că în urma investigațiilor făcute de poliție va fi expertizat psihic, internat și tratat. Că locuința lui insalubră și fără grup sanitar care-ți mută nasul și adună vietăți miriapode, ve fi igienizat și nebulizat de direcția de sănătate publică.
În realitate, scenariul meu era delulu.
(25) Au trecut doi ani până a fost interogat la o secție. S-a întors (26) agitat, nervos, a prins curaj, (27) m-am simțit și mai în pericol. Mi-au zis să montez pe ascuns camere de filmat, adică să așteptăm să se mai întâmple vreo nebunie. Altă dată au venit să-l anunțe că-i arestat preventiv, l-au lăsat cu vestea și-au plecat. În ziua aia, n-am mai ieșit din casă. N-ai cum să nu te gândești la câte precedente există, în care lipsa de empatie sau competență și letargia specifică instituțiilor românești, duc la orori.
Am fost întrebată de ce n-am vândut (28) în niciunul dintre episoadele astea. E destul de simplu. Nu pot să zic, la fel ca fosta proprietară, „aici e o debara” și să dispar, lăsând năpasta pe umerii altuia. A doua întrebare ce mi se pune e de ce (29) n-am acționat altfel, mai neortodox.
Într-o zi, m-am luat la vorbă cu un taximetrist și, printre altele, i-am zis un pic de vecin. S-a întors la mine, tată a trei copii cu expresie călită de viață și mi-a zis pe cel mai serios ton: „dacă ai nevoie, ai numărul meu, trebuie doar să zici și îl pun eu cu băieții la punct.” Am ieșit frapată din mașină. Cât de simplu e să rupi contractul social.
De ce n-am făcut-o văzând cum lipsa de acțiune a autorităților mă pune mai tare în pericol?
Pentru că eu cred într-un ideal, (29_2) în ideea de stat care funcționează cu oameni pentru oameni, în soluții care ajută victima să-și revină și agresorul să se reabiliteze. (30 - ecran negru) Nu-mi dă nimeni înapoi liniștea pe care am pierdut-o, sănătatea pe care-am avut-o. Nu-mi ia nimeni de pe suflet senzația de umilință și neputință prin care am trecut și încă mai trec.
Dar speranța mea atârnă de un fir care se cheamă simplu, umanitate.
Când interacționez cu instituțiile din România, indiferent că e poliție, spital, școală sau ANAF, mă gândesc că există posibilitatea ca problema mea să ajungă la urechile unui om care-și înțelege rolul imens pe care-l are de a-i ajuta pe alții, care înțelege valoarea pârghiilor pe care le are, care-i ghidat de etică de lucru și considerație față de semeni.
Și, cu speranța aia, mai trimit o sesizare.
(31) În doi ani de șantier, cu probleme specifice legate de (32) bani și (33) meșteri, o relație (34) turbulentă cu vecinii, (35) două operații, (36) trei plângeri penale și (37) niciun rezultat care să mă îndepărteze de pericol, am devenit un om posac, mâhnit, care judecă aspru și mult.
Relația cu mine (38) s-a degradat și ea. Cu fiecare sesizare, mă simțeam vinovată că risc să dau pe mâna unor autorități incompetente un om căruia nu-i va fi rezolvată problema.
Când am început drumul ăsta (39) casa era distrusă, iar (40) eu eram super. Acum e (41) invers.
(42) Nu vă las pe-o notă pesimistă. Nu știu dacă se schimbă vântul sau am ajuns eu la un soi de uzură psiho-emoțională, dar iarna trecută m-am adunat un pic și am organizat pe repede înainte o (43) seară de colinde la noi în curte.
Mi-am chemat gașca de prieteni ca să mă asigur că nu cântă corul fără public. Am ieșit cu o oală de vin fiert și-am așteptat. Treptat oamenii au scos nasul pe geam, unii și-au făcut curaj și-au ieșit afară, iar la final am cântat O, ce veste minunată împreună.
Cineva cânta cu ochii în lacrimi, iar altcineva a zis emoționat că „la noi în curte nu s-au mai auzit colinde de 30 de ani”.
Două lucruri m-au ajutat să nu renunț: (44) umorul și oamenii. Am făcut haz de necaz cât am putut. Am transformat partea afișabilă în comedie caragialistică pe internet, ca un coping mechanism. Am râs împreună cu satul meu virtual și lucrurile păreau mai puțin grave.
(45) Apoi, am cunoscut mulți oameni săritori, care m-au ajutat din pură bunătate. Pe câțiva dintre prieteni i-am adus chiar lângă mine, ca vecini. Super ciulesc urechile când aud că se vinde câte ceva în ansamblu. Încet-încet, sper să pot contribui la a întări o comunitate a cărei diversitate mă fascinează. În curtea aia sunt oameni de toate vârstele, cu ocupații de la (46) preoți la (47) politicieni la (48) poștași, cu resurse financiare mari sau aproape deloc. E (49) România într-o capsulă acolo. Potențialul mă entuziasmează.
Cât despre vecin, (50) încă împart cu el același hol cu podea tip șah, pe care pășesc și autoritățile periodic. Facem câte o mutare, pe rând, și nu pot să nu mă întreb: oare va câștiga cineva?
