Radu Togan - Omul din spatele rechizitoriului
Dacă pui cap la cap titlurile de știri, concluzia e firească: procurorii sunt acei oameni care cer condamnarea infractorilor și care nu se lasă până când nu o obțin. Implacabili, nu depășesc niciodată litera legii și orice orizont al lor pare că se oprește tot acolo. Dar realitatea e departe de titlurile din media. Pentru câteva momente, Radu ne-a pus în papucii unui procuror – ne-a vorbit despre îndoieli, despre cât de greu cântărește fiecare decizie și despre cum mai departe de litera legii este spiritul acesteia. Radu Togan este procuror, doctorand și membru în comunitatea Leaders for Justice din 2019.
Voi începe cu o întrebare: ce este dreptatea? Putem oare să vorbim despre dreptatea mea, dreptatea ta, dreptatea noastră și dreptatea celorlalți, sau dreptatea este unică și orice altă variație, orice altă ipoteză este o pură ficțiune?
Mă numesc Radu și sunt procuror. Dar... aș putea să spun, plastic, faptul că sunt autor de povești. De ce spun asta? În timp ce îmi conturam discursul, mă gândeam: ce fac eu, ce faceți voi, ca profesioniști ai dreptului, pentru realizarea actului de justiție? Aș fi putut să încerc să dau definiții complexe legate de principiul aflării adevărului și înfăptuirea justiției. Însă, totuși, rămân la această idee. Cred că suntem autori de povești. Dar suntem autori de povești care trebuie să fie pe deplin ancorate în realitate. Pentru că acele povești ascund în spate adevărul judiciar.
Lăsați-mă să vă spun o astfel de poveste....
Se face că un procuror, din cadrul unui anume parchet, analizând actele și lucrările dosarului, cercetările fiind finalizate, constată următoarele:
Din acel punct, urmează o poveste, la persoana a treia, în care personajul principal este inculpatul. Procurorul trebuie să facă o descriere detaliată a faptelor pe care acesta le-a comis, cu trimiteri exprese la probe, pentru că în baza acestor probe constatăm adevărul judiciar, și, de asemenea, procurorul face o încadrare juridică. Această poveste, dacă pot să îi spun așa, este inedită, pentru că este posibil chiar ca personajul principal din această poveste să meargă în instanță și să conteste conținutul poveștii. “Domnule judecător, ceea ce a relatat procurorul în rechizitoriu este o pură operă de ficțiune.”
La finalul rechizitoriului, procurorul, întocmai ca un autor de nuvele, își scrie numele și se semnează. Acela este actul de sesizare al instanței.
Acum... ne punem întrebarea cât de mult influențează propria experiență, propriile trăiri, propriile insecurități, propriile preconcepții, un astfel de act. Lăsați-mă să vă spun o poveste – în anul 2016 am fost admis la Institutul Național al Magistraturii iar la interviul din cadrul concursului de admitere, am avut de comentat următorul citat: ”dreptatea este aptitudinea omului de a se ridica deasupra propriilor prejudecăți”. Am stat o secundă să mă gândesc la ce aș putea să spun despre acest citat. M-am referit la dreptatea obiectivă, cea spre care ar trebui să tindă toți dintre noi, opiniile noastre să fie convergente în acea direcție, însă, în același timp, nu putem să neglijăm că există și acea dreptate subiectivă, influențată de propriile experiențe de viață, propriile insecurități. Rolul nostru ca profesioniști ai dreptului este să conștientizăm, în primul rând, aceste nuanțe subiective și, al doilea pas, să reușim să le înfrânăm, pentru că dacă nu facem acest lucru, opinia noastră ca profesioniști va fi influențată.
Trebuie să vă recunosc, am avut situații în care, în urma audierilor efectuate în dosar, eu aveam convingerea fermă că omul din fața mea se face vinovat de fapta pentru care este cercetat. Intuiția nu doar că îmi vorbea... intuiția îmi urla, într-un colț al minții, faptul că acele persoane sunt vinovate. Cu toate acestea, probele pe care reușeam să le strângem, să le adunăm în acel dosar, nu erau suficiente pentru a contura o acuzație dincolo de orice dubiu rezonabil. În acest context, singura soluție viabilă a fost clasarea cauzei. În spatele acelei semnături, recunosc, au fost multe frustrări, pentru că, repet, mergeam contra propriei mele intuiții, dar, aceasta era calea de urmat pentru înfăptuirea actului de justiție, acea justiție socială, pentru că orice soluție pe care o dăm trebuie să fie probată de chestiuni solide, concrete, care să justifice acea acuzație.
Adevărul are o unică variantă, pe când ficțiunea are un infinit de alte variante. Adevărul este unic. Ceea ce s-a întâmplat în fapt, ceea ce procurorul trebuie să consemneze în rechizitoriul său, are o unică variantă. Demersul pe care trebuie să îl facă procurorul este să strângă probe astfel încât să reușească să probeze acel unic adevăr. Din păcate, nu puține sunt situațiile în care aceste probe nu pot să fie strânse, motiv pentru care, uneori, ceea ce numim noi adevăr judiciar nu este în deplină concordanță cu adevărul faptic, cu ceea ce s-a întâmplat.
Ca profesioniști ai dreptului, îmbrăcăm roba de judecător, de avocat, de procuror și trebuie să tindem în această direcție, mergând uneori contra propriilor noastre intuiții. Este un demers riscant, pentru că riscăm, într-o oarecare măsură, să ne pierdem propria individualitate. Să uităm că în spatele acelei semnături pe care o punem pe act, în spatele consultației juridice pe care o dăm ca avocat, în spatele rechizitoriului pe care îl semnăm ca procuror sau în spatele sentinței, hotărârii pe care o pronunțăm ca judecător, este un om. Un om cu propriile insecurități, propriile preconcepții, propriile experiențe de viață. Repet, este o direcție riscantă să încercăm să ne înfrânăm toate aceste chestiuni personale, dar, ca profesioniști ai dreptului, trebuie să facem acest lucru.
Permiteți-mi să vă spun ce s-a întâmplat la prima sesiune din generația Lideri pentru Justiție 10. Îi văd în sală pe unii din colegii mei din acea generație și mă bucur foarte mult că sunt aici. Fiind un moment festiv... coincidență, și ziua mea de naștere, am luat cuvântul și am spus o poezie. Permiteți-mi să încerc să recreez măcar în parte acel moment.
O poezie este, în definitiv, o operă de ficțiune, dar gândiți-vă dacă nu puteți să identificați măcar o doză de adevăr în cele ce urmează.
Râzând,
Riști să pari nebun.
Plângând,
Riști să pari sentimental.
Întinzând o mână de ajutor cuiva,
Riști să te implici.
Arătându-ți sentimentele,
Riști să te arăți pe tine însuți.
Vorbind în fața mulțimii despre visurile și idealurile tale,
Riști să pierzi.
Iubind,
Riști să nu fii iubit la rândul tău.
Trăind,
Riști să mori.
Sperând măcar,
Riști să disperi.
Încercând,
Riști să dai greș.
Dar dacă nu riști nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu ești nimic.
Mă înclin.
.
.
Oamenii Dreptății 2021 a adus pe scenă 10 momente despre dreptate, nedreptate echitate și comunitate, celebrând 10 ani de la înființarea programului Leaders for Justice. Banii din achiziționarea biletelor au fost redirecționați către proiectul de dotare a unei camere de audiere minori în Judecătoria Bistrița.