Prea Sărac - Andreea Vîlcu

Vă invit să facem un scurt exercițiu împreună. O să citesc câteva afirmații, iar dacă ați trecut printr-una dintre situații, scădeți un punct. Dacă nu ați trecut, adăugați 1.

Am avut gazele sau curentul electric tăiat pentru neplată -1

Am avut butelie în apartament, ca să putem folosi aragazul și să încălzim apă. -1

M-au exmatriculat de la facultate pentru neplata taxei. -1

Am crescut cu părinți plecați la muncă în străinătate. +1

Mi-am amanetat laptopul sau alte bunuri pentru cheltuielile zilnice, facturi, datorii. -1

Ce scor v-a ieșit? Eu am obținut minus 3. 

În afară de părinții plecați la muncă în străinătate, le-am bifat pe toate celelalte. 

Am crescut în Brăila, cu datorii inventariate pe caiet, fără tabere sau vacanțe. Când aveam 11 ani, am fost nevoiți să vindem apartamentul în care locuiam, din cauza datoriilor la întreținere. De gaze sau curent tăiate nici nu mai zic. La facultate am plecat pe cheta familiei și în ultimul an m-au exmatriculat pentru neplata taxei. Mi-am dat laptopul la un amanet din cartier aproape un an ca să-mi acopăr cheltuielile de zi cu zi, până când l-am pierdut definitiv. 

M-am obișnuit cu faptul că n-am niciodată îndeajuns, fără să știu ce efecte are asta asupra dezvoltării mele. Această precaritate a însemnat multă rușine și furie. Dar și un fel de sentință, pe atunci, că nu voi ieși niciodată din acel oraș mic, unde fiecare se descurcă cum poate. Dar am avut noroc.

În 2022 am publicat un eseu despre cum am trăit toată viața cu povara asta. De-atunci, mai mult ca oricând, m-a bântuit subiectul sărăciei și al precarității. Așa că, anul ăsta, am folosit ce am învățat în jurnalism ca să înțeleg cum ne afectează și modelează credințele și comportamentele.

Acum o lună, am lansat, alături de colegii mei, podcastul Prea Sărac.  O serie audio care explorează atât furia și rușinea cu care am crescut mulți dintre noi, dar și cum te transformă aceste lipsuri la maturitate. 

Am citit peste 500 de povești personale lunile astea, strânse într-un formular unde i-am rugat pe oameni să-și împărtășească experiențele cu banii. Povești despre frică, umilință, sărăcie și neputință.  

• Cea mai mare cheltuială pe care o am în momentul de față este rata pentru credit imobiliar. Am frica asta că rămân pe drumuri sau trebuie să mă întorc în casa părinților unde în copilărie am fost abuzată fizic și psihic. 

• „Chiar ideea de a o duce decent cumva mă sperie, parcă n-aș fi confortabil așa și e puțin ciudat. Am fost în majoritatea timpului sărac sau cel puțin, cu grija zilei de mâine, mai mult de o treime din viață.”

• Iar acum, colac peste pupăză, deficitul acesta bugetar parcă mă lovește din nou. Și nu am de ales decât să o iau personal. Chiar am luptat și am muncit în tot acești ani și parcă vacanța aia, prima pe care mi-aș lua-o cu adevărat, și care s-ar numi vacanță, parcă nu mai vine. Să mă gândesc să-mi cumpăr un loc al meu, e un vis îndepărtat, dar mă simt mult mai rău dacă aș renunța. Mie visele îmi dau speranță.”

Apoi am stat de vorbă cu oameni care sunt la o urgență distanță de faliment. O familie cu venituri OK, în care, după ce tatăl și-a pierdut locul de muncă, au urmat aproape doi ani de împrumuturi la IFN-uri, refinanțări, găuri cauzate de jocurile de noroc. Cu oameni pentru care sărăcia și sentimentul de a fi „prea sărac” vine din instabilitatea venitului, din sentimentul că trăiești de la o lună la alta, că ești mereu la limită. Sentiment care-i urmărește inclusiv pe oamenii care au crescut în sărăcie, și care, o dată ajunși la maturitate, se tem că pot pierd totul de pe o zi pe alta. Toate aceste frici au fost accelerate masiv în ultimii ani, de inflația record și de măsurile de austeritate.

Și am învățat multe:

Vladimir (din episodul 2)

Oricum am lua-o, este clar că după 35 de ani de piață liberă și capitalism și democrație, avem aproape jumătate din populație care trăiește în precaritate. Adică nu are siguranța zilei de mâine sau lunii următoare în ceea ce privește acoperirea cheltuielilor curente, a întreținerii, a chiriei, a ipotecii la bancă.

[15:24] Pentru că această creștere economică a fost una inegală, profund inegală. Nu toți o ducem mai bine față de acum 35 de ani. Nu toți o ducem mai bine. 

Raluca (din episodul 1)

[1:35:16]  Însă atunci când vorbim despre bani, noi nu vorbim despre matematică. Vorbim despre matematică doar în momentul în care îi calculăm. Altfel,  Banii vin cu o încărcătură emoțională, banii vin cu emoții atașate lor, unele pozitive, altele mai puțin pozitive. Marea majoritate a oamenilor au emoții dureroase atașate banilor. 

Dani 2 (din episodul 2)

[12:56]  Dacă mâine cineva precum Albert Einstein s-ar naște în Ferentari, cel mai probabil nu ar termina liceul sau ar avea foarte mari dificultăți. Dacă s-ar naște într-o familie cu probleme cu droguri, dacă s-ar naște într-o familie cu multe, multe alte probleme acumulate. Și asta înseamnă că, noi ca societate, ratăm un pic din potențialul nostru de a dezvolta, de a avea la dispoziție pe piața muncii oameni care sunt extrem de capabili pentru că nu ajung niciodată la a se exprima și a atinge adevăratul potențial.

Am învățat acasă, la școală sau la muncă că sărăcia e o rușine. Și e un eșec personal, asta ni se spune. O consecință a faptului că n-ai muncit suficient. 

Am înghițit pe nemestecate gogoașa că, dacă mă țin de școală și muncesc, o să am un loc de muncă bine plătit, apoi, casă, familie, mașină, și voi fi fericită. Doar că tot sistemul ăsta meritocratic s-a cam deformat pe drum. Nu de alta, dar eu cu toată munca de ani de zile încă nu câștig suficient cât să economisesc, ce să mai zic de răsfățuri.

Să fii „prea sărac” nu înseamnă doar să fii parte a clasei muncitoarei, ci e și sentimentul cu care trăim mulți, și pe care încercăm zilnic să-l depășim. Învăț lucrând la această serie că soluția stă de fapt în solidaritate, de la familie, prieteni, până la politici publice care să facă mai multă dreptate, pentru cât mai mulți.

Mi-aș dori să ne luăm puțin timp, să ne gândim cum am ajuns aici – istoric, social, emoțional. Să ne gândim la ce putem face diferit, atât pentru pentru noi, dar și pentru ceilalți. Am auzit recent un exemplu într-un grup de prieteni, despre cum au făcut un plan de sprijin, în caz că unul dintre ei va ajunge vreodată la ananghie.

Ca să scriem o poveste nouă despre relația noastră cu precaritatea, trebuie întâi să eliminăm din rușinea de a vorbi despre ea. Așa că ajutați-mă și voi.

Ăsta e numărul redacției. 

Vă invit să lăsați chiar acum un mesaj cu scorul de la început și să-mi scrieți un lucru pentru care vă simțiți prea sărac zilele astea. Iar după spectacol, ascultați Prea Sărac și dați-mi și un mesaj audio despre experiențele voastre. E un început bun de dialog despre cum trăim și ce înseamnă, de fapt, să ai destul.