Când am început să fiu jurist în ONG mă gândeam obsesiv la componenta de advocacy. Voiam să schimb legi, să văd cum putem face să scriem propuneri legislative care să facă lumea un loc mai sigur pentru copii, care să tragă in mod real la răspundere abuzatorii, sau care să faciliteze vindecarea și reintegrarea victimelor în propria lor viață. Fără jumătăți de măsură.
Treptat am aflat de fapt ce am eu de făcut, ce are sens pentru mine personal și ce poate schimba măcar o bucată din lumea asta. Am stat față în față cu un copil care mi-a spus că a acceptat să fie vândută de iubitul ei pentru că a fost singurul om care i-a spus că este frumoasă și că o iubește. Apoi, am ascultat o altă fetiță care mi-a spus că a acceptat ca luni de zile să fie intr-o situatie de abuz pentru ca i-a fost frică. Dar nu i-a fost frica de abuzator, ci frica de părinții ei, pentru că se temea că dacă vor afla ei ce a făcut o vor omorî - pentru că nu o vor mai iubi. Și m-am întrebat la ce ajută toate legile din lume dacă există copii cărora nu le-a zis nimeni niciodată că sunt frumoși, că sunt iubiți sau că sunt valoroși. Care-i sensul în ce fac?
Și din jurist am ales să mă transform în lider de ONG. Am preluat conducerea ONG-ul Love in action pentru că l-am si fondat cu mult înainte sa devin jurist, și pentru că motorul care m-a mișcat mereu a fost compasiunea (care se traduce prin dragoste în acțiune). Dar pe tot parcursul meu profesional am observat această nevoie pe care sistemul legislativ, dar și lumea juridică o trec cu vederea – grija. Să ne gândim de ce ajung victimele victime (dincolo de ce au făcut sau nu au făcut) și să acționăm în funcție de asta.
Ce mi-am ales să fac este uneori intimidant. Mă uit uneori în oglindă și mă sperii și eu de mine când mă gândesc câte idei am și cât de tare cred că pot schimba lumea. Îmi plac însă papucii pe care mi i-am ales și deși uneori mă simt singură, merg înainte. Nu sunt mulți, iar juriști sunt cu atât mai puțini, cei care să înțeleagă că da, prin iubire și grijă putem cu adevărat să schimbăm viața copiilor noștri și să avem mai puține victime, mai puțini oameni care trec prin traumă.
Cum am înțeles eu că asta e calea?
Au fost câteva momente definitorii. O dată am întâlnit o fetiță care înjura agenții de politie care au făcut un flagrant și au scos-o dintr-o situatie de exploatare, pentru ca ea îl iubește pe traficant și că el nu vrea să-I facă rău, că el este familia ei.
Am putut ajuta o tânără să iasă dintr-o situație de trafic de persoane pentru că mi-a scris la patru ani după ce ne-am cunoscut când ea abia ieșise din centrul de plasament în care crescuse. Acum Era în altă țară, exploatată sexual, și și-a adus aminte că eu am fost acolo pentru ea, că am ascultat și n-am judecat. A avut o șansă să iasă din infern doar pentru că și-a amintit că are pe cineva în care poate avea încredere. N-a sunat la autorități, m-a sunat pe mine.
M-a șocat și să aud din presă de copii care s-au sinucis urmare a interacțiunilor cu programe de inteligență artificială. Un băiețel s-a îndrăgostit de AI și s-a sinucis. Era victima bullying-ului în școală, iar acasă simțea că nu putea vorbi cu părinții lui. Tot ce dorea era sa fie înțeles de cineva și iubit.
Sunt doar trei exemple, dar sunt zilnic în băncile din școlile noastre alți copii care suferă în liniște diverse forme de abuz și exploatare. Mulți dintre ei sunt din familii înstărite din punct de vedere financiar, dar deconectate emoțional. Unii nu au familie, dar au alți adulți, educatori, îngrijitori care sunt acolo să îi protejeze, dar nu văd dincolo de proceduri seci. Unii ajung chiar în fața juriștilor și totuși nu se simt destul de în siguranță încât să ne dezvăluie abuzurile pe care le trăiesc. Nu vi se pare ceva în neregulă cu asta?
Când ne dezvăluie copii cazuri de abuz, știm cum să reacționăm? Sau îi blamăm și noi? îÎ amenințăm cu pedepse și apelative care mai de care mai colorate?
Putem să trecem peste indignare și să vedem un copil rănit, manipulat, care are nevoie de protecție și de ajutor? Și știm ce să facem cu informațiile pe care ni le oferă? Știm ce ne spune legea să facem?
Cred cu tărie că protecția copiilor trebuie să fie povara noastră, a adulților, nu a lor.
Aud tot mai des cum copiii trebuie să utilizeze device-urile responsabil, să raporteze cazurile de abuz sau să arate mizeriile care li se întâmplă în mediul online. Ne așteptăm tot de la ei să vină rezolvarea, dar ei sunt copii. Siguranța digitală nu este doar despre legi, regulamente și soluții tech. E în egală măsură despre spații și conexiuni sigure emoțional, și firul roșu în poveștile copiilor cu care eu am interacționat este nevoia lor de iubire, de înțelegere, de cineva care să îi audă și să le poarte de grijă..
Dar pare că ne este greu ca societate să punem degetul pe rană și să vorbim clar, aplicat și deschis despre probleme. Ne ascundem după cuvinte mari și bifăm activități de informare de o oră în care numai informare nu facem. Pentru că genul ăsta de probleme, ce simt și cu ce se confruntă copiii noștri astăzi nu se rezolvă cu un Power point sec derulat la o oră de dirigenție.
Se rezolvă cu mai multă claritate asupra motivelor pentru care copiii ajung victime, dar și asupra legilor după care trăim.
Că și la capitolul legi avem probleme. Conform legii pornografia infantilă este o infracțiune împotriva ordinii și liniștii publice. Infracțiunea asta încă se numește așa, în loc o numim cum ar fi normal: materiale ce conțin forme de abuz sexual asupra copiilor. Nu-i mai clar? Nu ne o reală direcție spre ce avem de făcut?
După ce am pus pe picioare Love in action am făcut un curs de Cybertrauma. Ca să înțeleg mai bine eu de unde vin toate formele astea de traumă asupra copiilor astăzi și care e firul roșu de care trebuie să trag.
Am aflat acolo, între altele că:
1. Noi, adulții din ziua de azi, avem o înțelegere foarte limitată a modului în care adolescenții și copiii de azi trăiesc cu adevărat în lumea digitală. Cum își măsoară valoarea personală prin like-uri și share-uri, cum interacțiunile online le modelează identitatea, cum abilitatea lor de a percepe pericolele din interacțiunile online este în mod fiziologic limitată. Știați că acea parte a creierului care în mod normal percepe amenintarile și ne semnalează că ceva nu este în regulă, pur și simplu nu funcționează la fel în interacțiunile online? Deoarece dacă vorbim de grooming, manipularea începe foarte lent, și încrederea pe care abuzatorii o câștigă se capătă în timp, și de aceea majoritatea copiilor nu realizează că sunt manipulați sau abuzați. Și pericolul pentru ei are forme pe care noi nici măcar nu le putem concepe. Este o lume în care realitatea lor emoțională și socială este profund împletită cu experiențele digitale.
2. Abuzurile digitale, fie că vorbim de cyberbullying, expunere la conținut violent sau explicit sexual, sau abuzuri directe cum e șantajul pentru producerea materialelor ce conțin forme de abuz sexual al copiilor lasă răni reale - ceea ce se întâmplă online se întâmplă unor copii reali, în corpuri reale, cu emoții reale, și care au nevoie de spații sigure reale și adulți de încredere care să îi asculte și îi ajute.
3. Și am realizat că într-o lume în care amenințările digitale evoluează mai rapid ca niciodată - unde Inteligența Artificială și instrumentele prădătorilor devin din ce în ce mai sofisticate - confortul nostru de a 'nu ne pricepe la tehnologie' este un lux pe care copiii noștri nu și-l pot permite. Grija nu poate fi doar în cuvinte, iar dragostea se manifestă când depunem efortul să le înțelegem lumea digitală. Siguranța lor depinde de competența noastră de a înțelege și confrunta pericolele reale cu care se confruntă zi de zi în spațiul virtual.
Misiunea mea pentru 2025 este să încep o revoluție a iubirii și conectării față în față - pentru ca fiecare copil să știe că există adulți care, pas cu pas, îi pot proteja și în lumea digitală.
Vreau să ajut cât mai mulți adulți - părinți, profesori, juriști și consilieri școlari - să înțeleagă cu adevărat amenințările digitale crescânde și trauma digitală pe care copiii noștri o poartă în tăcere. Să putem cu toții mai bine să recunoaștem semnele suferinței digitale și să intervenim eficient, pentru că doar împreună, informați și competenți digital, putem construi un viitor mai sigur pentru copiii noștri.
Deci haideți să strângem rândurile și ne punem iubirea în acțiune pentru ca fiecare copil să aibă în viața sa cel puțin un adult despre care știe că îl iubește la nebunie. La care poate să fugă atunci când cineva incearcă să îl abordeze, să o manipuleze, sau să îi convingă că nu valorează decât 50 sau 100 lei. Și mișcarea asta începe cu mine, astăzi.
