Nu am crescut într-o familie de artiști, scriitori sau compozitori, însă personalitatea mea a fost mereu atrasă de partea creativă a lucrurilor, partea ascunsă a lumii, cea pe care nu mulți pot să o vadă și să o înțeleagă. Am mizat pe clasica strategie a lui ,,a încerca’’ și am gustat câte puțin din toate. Părinții m-au sprijinit și au fost plasa mea de siguranță, deși n-au nicio legătură cu vreun talent special pe care să mi-l transmită ca moștenire.
Plasa însă s-a descusut trepat. Am început drumuri fel de fel, dar nu le-am terminat. Unele pentru că după ce-am crescut nu m-am mai regăsit, altele pentru că viața a decis așa. Îmi este o frică teribilă de mâine, dar ca să o înfrunt măcar puțin am făcut acest exercițiu și-am desenat drumurile pe care am mers până acum. Pentru claritate.
Drumul 1. Muzica populară
Aveam 6 ani. Nu-mi aduc bine aminte cu ce îmi ocupam zilele. Dar îmi aduc aminte ziua în care mama m-a înscris la cursuri de muzică populară. Eram prea mică atunci să știu ce vreau să fac cu viața mea. Nu m-am opus și i-am făcut pe plac mamei. Timpul a mai trecut, iar eu m-am înscris pentru prima oară la un concurs local.
Din cauza emoțiilor de nestăpânit și a gălăgiei din jurul meu, corpul meu a înghețat. Singurul lucru care răsuna în capul meu în acel moment erau versurile melodiei pe care urmau să le cânt pe scenă. Eram îmbrăcată într-o ie atent cusută, cu modele florale mov și verzi, o catrință tradițională, mult prea mare pentru statura mea, și un brâu subțirel, de un roșu aprins, ce complimenta întreaga mea ținută. Părul îmi era prins în două codițe împletite spic. Zgomotul de fundal era atât de mare, încât tot ce mai simțeam în acel moment era lâna înțepătoare a ciorapilor pe care îi purtam sub opinci. Emoțiile îmi erau mari, însă în ciuda fricii de scenă, zâmbetul de încurajare al mamei îmi oferea un impuls de curaj. Cu zâmbetul pe buze, cu pași mici, repetitivi de la stânga la dreapta, mi-am intrat în personaj. Cântam la serbările de final de an și la evenimente din oraș, iar la întâlnirile de familie, eu cu sora mea aveam mereu pregătită câte o piesă.
Am cântat muzică populară până la 13 ani. De-acolo viața mea s-a îndreptat către noi orizonturi. Ca orice alt elev din România urma să dau Evaluarea Națională și simțeam că mintea mea nu mai putea fi atentă la altceva. Învățam, învățam, învățam. Drumul cu „de-a cântatul” a dispărut treptat, dar nu pentru că nu mi-ar mai fi plăcut să fac asta în continuare, ci pur și simplu pentru că am crescut, iar în sufletul meu înfloreau alte pasiuni. Inima însă, inima păstrează imaginea fetiței care cânta la microfon ,, -Sunt puiuț de sucevean/ Pe meleag bucovinean’’.
Drumul 2. Sport și natură
Pasiunea pentru sport o am de la bunicul meu, Ioan.
El și-a dedicat o mare parte din tinerețe pasiunii pentru tenis. Dedicarea și munca constantă i-au adus renumele de Campion Național, mulți ani la rând. Cred că această genă a fost transmisă mai departe în familie, pentru că de când mă știu, tatăl meu a subliniat mereu importanța unei vieți sănătoase El și-a dorit un băiat, dar pentru că acest lucru nu s-a întâmplat, mi-am asumat eu rolul de ,,băiatul lu’ tata’’. De la el am preluat pasiunea pentru ciclism.
La început, tatăl meu trăgea de mine să mă scoată la plimbări cu bicicleta. De la împotrivire și înverșunare nejustificată, am ajuns să fiu pasionată.
Nimic nu se compara cu momentul în care îmi dădeam duhul să urc un deal și să mă întreb cine m-a pus. În iulie 2022, într-un moment de neatenție și adrenalină excesivă, am căzut cu bicicleta, iar pasiunea mea pentru ciclism avea să se încheie într-un mod neașteptat. La aproape un an de la căzătură, spatele îmi provoca niște dureri groaznice. Medicii au confirmat că ciclismul nu mai poate fi o opțiune pentru mine. Mă abțineam cu greu să nu dau drumul unui șir lung de lacrimi. În acea zi am resimțit o pierdere profundă. În adâncul sufletului meu doar teama persista. Teama că am ratat o oportunitate ce ar fi putut defini traseul vieții mele. A avea totul și a nu mai avea nimic se transformase într-un spectacol dramatic al existenței mele. Nu puteam face nimic. Puteam doar să privesc ca un trecător.
Drumul 3. Intrarea la facultate
Mereu mi-am imaginat cum va fi când voi intra la facultate, dar nu mă gândeam că această perioadă din viața mea va veni atât de repede. După o vară în care mi-am recăpătat energia și dorința de a-mi trăi viața, am început facultatea, cu emoții uriașe legate de acest nou început.
Odată pasul făcut, presiunile s-au amplificat în jurul meu. S-ar presupune că în acest punct al vieții ar trebui să știi exact direcția în care te îndrepți. Dar cum aș putea să am răspunsuri la o călătorie abia începută? Întrebarea nu este un sunet recent, ci o melodie familiară din adolescență. Într-o familie înrădăcinată în domeniul medical, această poveste nu se desfășoară doar în paginile părinților mei, ci se extinde ca un arbore genealogic al așteptărilor.
Eu cred că această incertitudine, de fapt, dă culoare și frumusețe vieții. Nu trebuie să știu mereu ce vreau să fac cu viața mea. Este greu, într-adevăr, să nu privesc în spate și să nu mă întreb cum ar fi arătat viața mea dacă nu abandonam pasiunea pentru muzică sau dacă corpul îmi mai permitea să practic sportul preferat. Oportunitățile vin și pleacă în moduri pe care noi nu le putem controla.
Drumul 4. Frica de mâine
Cât am fost mică și preocupată de alte lucruri din viața mea, întrebările despre propria mea existență nu au primit o atenție deosebită. Însă, cu fiecare an, am realizat cât de complicată, dar și cât de simplă poate fi viața în același timp. Zilnic îmi trec prin minte întrebări precum: ,,Ce fac eu cu viața mea?’’, ,,Cum ar fi arătat viața mea dacă acționam într-un mod diferit?’’, ,,Cum ar fi arătat viața mea dacă nu aveam persoanele pe care le am acum în jurul meu?’’. Lista poate continua la nesfârșit. Enigmele din minte mă îndeamnă să mă întreb dacă sunt în locul potrivit, iar frica zilei de mâine încă este un sentiment ce nu îmi dă pace. Stau și îmi petrec zilele gândindu-mă cum ar fi putut să-mi arate prezentul dacă pregătirea mea pentru facultatea de medicină ar fi continuat? Care ar fi fost conturul vieții mele dacă aș fi ales să îmi iau viața în piept și să intru în câmpul muncii odată cu terminarea liceului? Foarte multe întrebări despre ,,Cum?’’ și ,,Dar dacă?’’. Simțim de peste tot presiunea certitudinii, când cred că tocmai încercând din necunoscut ne putem vedea mai bine.
Îmi e frică de mâine, dar cred că-i normal să fie așa. Mi-ar plăcea să am această încredere în ziua de mâine și certitudinea că acolo undeva este un loc și pentru mine. Dar vedeți, nu o am, și totuși sunt aici.
Semn că poate-i important să-i dăm timpului timp.
