Erau anii 90. Locuiam la etajul patru dintr-un bloc comunist din Fălticeni. Din când în când, ploua în apartament. Încă îmi amintesc sunetul picăturilor de ploaie care aterizau în lighean.
Astăzi, am zice că e white noise și am asculta ore în șir un playlist pe Spotify ca să ne relaxăm. Atunci, era doar realitatea anilor de după comunism, în care apa care se infiltra prin pereți era ceva comun, despre care nici nu vorbeai. Își făcuse loc în viețile noastre la fel cum învățasem să ne obișnuim și cu altele.
Aveam 5-6 ani când am devenit, informal, copilul-blocului. Eram crescută de o scară întreagă de vecini, nu doar de familia mea.
La parter stătea tanti Viorica, care țipa după mine să vin să iau cornurile calde și să le împart cu copiii din spatele blocului, cu care jucam fotbal.
La etajul unu mergeam la Ibu (asta e porecla, numele adevărat e Tudor) ca să joc jocuri pe calculator, ceva foarte exotic la vremea cu pricina.
La etajul doi nu prea făceam nimic, nu legasem vreo mare prietenie.
La etajul trei mergeam la Nana Coca ca să mănânc dulceață de trandafiri, să beau apă tonică și să asist la bancuri deocheate. Și, din când în când, mă chema să îi cumpăr două blonde sau să îi duc gunoiul.
La patru locuiam noi, dar nu puține erau zilele în care veneam acasă doar ca să îmi fac temele, să fac baie și să mă culc. Până să ajung la etajul 4, restul nevoilor erau acoperite de vecini, prieteni și, în general, de viața la bloc.
Anii 95-2000 m-au modelat fundamental. Atunci am trăit pe propria piele ce înseamnă forța unei comunități și cum îmi completează viața. Comunitatea devenise lipiciul care făcea ca zilele să se deruleze firesc și fluid. Era un tot perfect în imperfecțiunea lui, un univers la care fiecare contribuia și pe care îl conjugam la persoana I plural.
Totul era despre un noi pe care îl luam de-a gata. Nu mă întrebam cine formează acest noi, ce îl ține împreună, de ce funcționează fără cusur. Era parte din mine și abia 30 de ani mai târziu aveam să aflu în ce fel și-a pus amprenta asupra mea devenirii mele.
Nu cred că am ales să devin community builder, ci, mai degrabă, cred că, inconștient, am căutat mereu să retrăiesc starea din anii de copilărie. Chiar și măcar pentru câteva ore.
De fapt, este vorba despre un cumul de stări peste care aș lipi o foaie mare și aș scrie cu maker cuvântul siguranță.
Siguranță în a fi cine sunt, fără frica de neacceptare sau respingere.
Siguranță în a avea cu cine să împărtășesc întâmplările de peste zi, fără să îmi pun problema dacă sunt sau nu ascultată.
Siguranță în a aparține unui loc, fără să trebuiască să fac ceva sau să mă comport într-un fel ca să obțin asta.
Din starea aia, totul a fost posibil, iar asta mi-a dat mult curaj și mi-a îmbogățit viața în mii de feluri. Siguranța e cea care m-a ajutat să mă simt liberă să fiu singura fată de la bloc care joacă fotbal, să nu mă intereseze dacă cineva e prea gras, prea înalt, prea rrom, prea bogat, prea golan și să îi adun laolaltă, să fac comisioane pentru vecini (de la plimbat zahăr și ulei de la un etaj la altul și până la cărat cumpărături), să apelez la prietenele mamei ca să îmi facă temele la lucru manual și să trec clasa, să asist la povești de tot felul.
La fel am făcut și în viața de adult, unde am încercat să replic starea asta printr-o serie de comunități pe care le-am construit în Iași. Am adus laolaltă studenți, artiști, IT-iști, antreprenori, visători ca să ne spunem poveștile și să vedem că suntem mai degrabă similari decât diferiți. Că avem în comun nu doar faptul că locuim în același oraș, ci și ambiții, frici, dileme pe care le confruntăm, prea des, în singurătate. Odată aduse în acest univers, deveneau o normalitate mai ușor de digerat. Nu mai era ceva greșit la mine sau la tine, ci era o realitate împărtășită, iar asta ne dădea curaj. Doar că, în timp, efortul a devenit mesianic, deci nesănătos și sigur nesustenabil. Așa că am preferat să închei socotelile și să trec dintr-un rol de creator într-unul de observator.
Între timp, și forma de comunitate de la bloc s-a diluat aproape complet.
Ne baricadăm în propriile case, învârtim de yală de 3-4 ori, ne dăm interfoanele pe mute. Ne apărăm de proprii vecini de parcă ar fi cei mai periculoși oameni.
Ne raportăm la ei ca la niște străini pe lângă care am prefera să trecem nevăzuți.
Ne fofilăm pe scara blocului ca să nu trebuiască să interacționăm mai departe de Bună ziua ca mai apoi să ne dăm inimioare pe Facebook.
Astăzi, am ajuns să vorbim în termeni de noi vs ei. Iar noi-ul este format dintr-un miliard de eu-uri care ne fac orbi la a mai vedea binele comun. Epoca me-me-me ne ține captivi într-un discurs egoist, în care nevoile mele sunt mai importante, în care durerea mea este mai mare, în care trăirea mea merită mai multă atenție. Din starea asta, tot ce am reușit să facem este să trăim mai singuri și mai speriați.
Este nevoie să reînvățam să conjugăm comunitatea la persoana I plural și să îi redăm forța invizibilă de a ne aduce împreună și de a ne recăpăta starea de siguranță.
Siguranță în a fi cine suntem, fără frica de neacceptare sau respingere.
Siguranță în a avea cu cine să împărtășim întâmplările de peste zi, fără să ne punem problema dacă suntem sau nu ascultați.
Siguranță în a aparține unui loc, fără să trebuiască să facem ceva sau să ne comportăm într-un fel anume ca să obținem asta.
Comunitățile și, aș îndrăzni să spun, viitorul, aparține celor care sunt dispuși să micșoreze distanțele, să îmblânzească fricile și să accepte diferențele. Iar asta se poate face doar dacă revenim la noi.
