Este o zi de toamnă ploioasă, m-am îmbrăcat prea subțire și gluga gecii nu mă apără. Prin ochelarii acoperiți de picături mă uit la poarta înaltă, cu vopsea albastră care se cojește ușor pe la colțuri.
În 2015, când am plecat din Pitești ca să studiez Drept în capitală nu-mi închipuiam că viața mă va duce aici. Credeam că Facultatea de Drept îmi va pune pelerina de eroină pe umeri și-mi va oferi toate armele necesare să mă lupt cu nedreptatea și să ajut cât mai mulți oameni. Normal ca n-a fost chiar așa. Când am absolvit am fugit de o carieră clasică în Drept și am ajuns în Parlamentul European, apoi într-un ONG.
Și apoi aici, la poartă.
Aștept să-mi fie verificate datele de către un ofițer care are chiar mai puțin chef de viață decât mine și aud: „domnișoară, dar mult vă mai place la noi”. Zâmbesc cu blândețe, dar e un zâmbet resemnat. Intru într-un centru de detenție pentru cei care au comis infracțiuni când erau minori și mă gândesc iar, a mia oară, la ce simte un copil care știe că odată intrat va rămâne aici. Câteva luni sau câțiva ani.
Fac exercițiul de imaginație și simt rușine, nesiguranță, durere, nervi, dar mai ales, frică.
Parcurg același traseu pe care în urmă cu câteva luni îl atribuiam unei eroine de basm care trebuie să treacă prin 3 probe ca să-și dovedească puterea. Drumul până la centru, prima probă, este gata.
Urmează o curte amplă, un spațiu administrativ care încearcă să pară mai prietenos deoarece majoritatea vizitatorilor importanți ajung pe aici. Discuțiile de curtoazie despre cum mi-a fost drumul și despre cât de proastă e vremea nu-mi țin mintea suficient de ocupată. Așa că studiez curtea, clădirile de birouri și văd în zare popota.
Multe persoane au fost șocate când le-am spus că la popotă copiii au acces la tot ce găsești într-o bucătărie normală și gătesc cot la cot cu bucătarul. Doar cei mai buni pot lucra acolo însă: cei mai cuminți, cei care nu fac scandal sau nu sunt periculoși.
Trec pe lângă doi băieți măricei, probabil pe la 18-19 ani, care plimbă o roabă. Vestele neon portocalii îmi semnalizează că sunt de acolo, „internați” cum spune legea. Practic, deținuți. Avem aproximativ 500 în România la acest moment. Cu prea multă veselie pentru o zi ploioasă și pentru locul în care ne aflăm îmi spun: „sărumâna, doamna”. Salut înapoi și iau cu mine o fărâmă din starea lor bună. Nu o întâlnesc des în mediul ăsta.
Mă apropii de proba a doua: Altă poartă înaltă cu vopsea scorojită, de data asta neagră. Același control, aceeași semnătură dată în registrul de intrări-ieșiri, și mă întreb de ce ceva atât de banal nu se poate face digital. Mă rog, oricum tot ce fac este să înmagazinez reproșuri. Acum ceva timp le priveam cu ochi de reformistă, vedeam potențialul de perfecționare. Acum văd doar blocaje.
Trec de poartă și văd gri, mult gri. Ploaia accentuează cenușiul unei clădiri care arată ca un bloc ponosit de 3 etaje, doar că are grilaje la fiecare geam. Pe măsură ce mă apropii îi observ pe toți cei care stau la geamuri, căutând cu privirea orice ar putea fi interesant, nou, diferit. E zarvă oricum, se strigă unii pe alții, dar curând mă vor vedea și vor începe să strige și după mine.
De la banalul „doamna, doamna” aruncat în gol, la fluierături sau urlete, deja sunt familiarizată cu toate. Prima dată m-au intimidat, a doua oară i-am privit cu oarecare compasiune, iar acum, a multa oară, mi-este indiferentă reacția lor.
Intru în clădire și misiunea mea începe cu adevărat. Am la mine o agendă și un pix, pentru că doar cu ele am voie, și sunt înarmată cu răbdare.
„A sosit domnișoara Uță, cu ONG-ul”, își înștiințează un ofițer de pază colegii care urmează să mă conducă în sala de interviuri. Trebuie să port discuții cu cei care participă în proiectul pe care îl coordonez. Trebuie să aflu de la ei cum li se pare ce am implementat până acum și ce nevoi au.
Prezența unui paznic în cameră cu noi inhibă discuțiile. ONG-ul din partea căruia venisem vrea să sprijine tinerii din centre să se reabiliteze și să aibă o viață mai bună după ce ies. Trebuia să avem 30 de participanți pentru una dintre activități. N-au venit toți, iar eu am intervievat doar 14.
Cum era de așteptat, mi-au spus o poezie învățată despre cât de bună a fost activitatea, despre cât de bine le este, despre cum nu le lipsește nimic. Doi s-au abătut timid de la discurs și au adăugat niște note personale, dar nimic substanțial. Oricum nu ar fi avut curaj să zică ceva de rău cu gardianul lângă noi.
Termin interviurile și simt că sunt o păpușă de paie. Mă prefac că fac schimbare, așa cum ei s-au prefăcut că sunt sinceri.
Gata primele două probe, urmează ce-a de-a treia, care e cea mai grea: schimbă ceva. Ies din centru și fac „inventarul”:
Am avut în fața mea 14 copii și tineri care au greșit, care au comis infracțiuni serioase. Dar care, în același timp, nu știau să vorbească corect, unul singur făcuse 8 clase, restul mai puține sau deloc. N-au avut copilărie, provin din medii vulnerabile, n-au avut șansele mele. Care poate au dat peste un avocat din oficiu care n-a avut interes pentru ei, care nu sunt vizitați de părinți, care nu așteaptă decât să treacă zilele pe lângă ei. 14 tineri pe care societatea îi consideră fără viitor, dar care, paradoxal, au o întreagă viață înainte.
Totodată, am avut în fața mea personal din penitenciare: oameni simpli și puțini, care își fac munca, unii cu mai multă dedicare, empatie și cu înțelegere a importanței activității lor, alții mai reci, înrăiți de domeniu, de tentativele de evadare sau de revolte.
Tot în fața mea, indirect, am avut și parlamentari și miniștri, care prin lipsa lor de interes trăiesc împăcați cu stadiul deplorabil al celor patru centre de detenție și educative din România. Care nu investesc în modernizarea lor, care nu cred în reabilitarea copiilor sau în reintegrarea lor în societate.
Văd în fața mea și o bucată din mediul ONG, care activează cu timiditate și cu bani puțini într-un domeniu rigid și închis, care trăiește cu speranță și cu uși trântite în nas.
După inventarul ăsta, mă blochez. Puținul pe care îl fac nu ajută cu adevărat și parcă nu mai am voce să strig toate nedreptățile pe care le văd. Cu reproșurile mele înmagazinate mă întorc la un birou de pe care voi scrie un raport în care nu pot să spun tot ce gândesc, pentru că altfel nu mai primim fonduri.
N-am mai fost în centre de luni de zile. Mi-am schimbat locul de muncă, m-am pensionat din rolul de eroină și mă învinovățesc des pentru că nu am făcut mai mult. Cine este vinovatul pentru ce se întâmplă cu copiii în conflict cu legea?
Arăt cu degetul spre politicienii care nu gândesc strategii reale de reintegrare socială, spre personalul din centre care le întărește copiilor ideea ca sunt răi și că recidiva este inevitabilă, spre copii sau spre familiile lor pentru că n-au putut preveni răul făcut, spre societate pentru că este datoria tuturor să ajute.
Dar, la finalul zilei, tot spre mine privesc cu cea mai multă dezamăgire.
Pentru că, dintre toți actorii, eu eram singura care putea să plece de pe scenă neobservată și fix asta am făcut. Halal de eroină.
