Am intrat prima dată într-un centru de plasament acum 10 ani.
De atunci, vreo cinci ani am făcut parte dintr-o mică organizație neguvernamentală care lucra cu copii instituționalizați, și mereu auzeam de la oamenii din jurul meu: „măcar este mai bine decât înainte”.
Știam foarte vag că prin „înainte” se referă la situația din anii ’90, când Michael Jackson ajutase niște copii dintr-un orfelinat din București. Nu mi-am pus prea multe întrebări atunci, eram concentrată pe cum aș putea să îi ajut pe copiii cu care eu lucram.
De câteva ori am mers și la copii cu diferite tipuri de dizabilități, fizice sau psiho-sociale. Atunci îmi era MILĂ și mă simțeam musafiră. Veneam cu daruri. Personalul ne trata cum se cade, în speranța că vom veni și data următoare tot cu mâinile pline.
Nu am mai pășit într-un centru de plasament de dinainte de pandemie. Între timp, am terminat antropologia și o cercetare despre experiențele menstruale ale femeilor în perioada socialistă.
Cercetarea s-a bazat foarte mult pe înțelegerea contextului socio-politic și a efectelor Decretului 770 din 1966, prin care avortul la alegere devenea imposibil. Atunci am aflat că unul dintre efectele politicilor pronataliste a fost boomul demografic din 1967 și 1968, când numărul de nașteri s-a dublat. Același regim care promova familia nu a fost însă pregătit pentru fenomenul abandonului care a apărut în urma decretului.
În prezent lucrez în echipa de arhivare de la Muzeul Abandonului, un proiect independent, care își propune să aducă la lumină poveștile și istoria invizibilă a copiilor abandonați și instituționalizați în perioada comunistă. O colaborare ce trebuia să dureze 3 luni s-a transformat în jobul meu zilnic din ultimii 2 ani jumate. Primele materiale cu care am lucrat au fost colectate de echipa Muzeului de la fostul Cămin-Spital Sighetu Marmației.
Am arhivat cărți de colorat primite de la ajutoarele internaționale, desene cu amprentele copiilor, procese verbale pentru aprovizionare cu pâine, bomboane, carne, dar și cu material textil pentru cămăși de forță.
Poate vă întrebați ce e un cămin-spital, dacă există vreo diferență între un orfelinat și un cămin-spital sau între un orfelinat și un leagăn de copii. O bună parte din munca de documentare a arhivelor a fost chiar asta: punerea la punct a limbajului vechiului sistem. Pentru început, orfelinat e termenul popular pentru instituții în care se află copii abandonați. Termenul în sine vine de la orfan, copil care și-a pierdut unul sau ambii părinți. În perioada comunistă denumirile oficiale cele mai frecvente erau leagăn, casă de copii, cămin-spital.
Să ne imaginăm că un copil era abandonat în spital la naștere. De acolo era dus la cel mai apropiat leagăn, unde stătea până la 3 ani. Apoi, în funcție de starea de sănătate și abilități, ajungea la Casa de Copii preșcolari și mai apoi la școlari. Iar dacă era considerat „nerecuperabil”, mergea de la 3 ani direct într-un cămin-spital, unde nu avea acces la educație. Practic, era internat pe viață.
Deși aveau nevoie de îngrijire medicală și de recuperare, majoritatea copiilor din aceste cămine își petreceau timpul în paturi metalice, uneori legați și imobilizați. Mulți au mai văzut lumina zilei, copacii și păsările doar prin gratile de la geam. Erau hrăniți cu lapte sau supe diluate. Saltelele erau îmbibate de urină și fecale. Muștele roiau în jurul lor. Băile erau înfundate. Sistemul de încălzire ori nu făcea față, ori era stricat. Jucării nu aveau. Uneori nu aveau nici haine, unii nici nu erau obișnuiți să le poarte. Se legănau, se loveau, se autovătămau din cauza lipsei de afecțiune.
Nu știau ce e o îmbrățisare.
Conform unui studiu din 1991, în România funcționau peste 700 de instituții de ocrotire a copilului, dar nu există o listă cu numele lor. Leagăne, case de copii, cămine-spital– toate erau suprapopulate. Estimăm că pe parcursul a 50 de ani, cel puțin o jumătate de milion de copii au fost abandonați, dar statul comunist nu a ținut o statistică nici cu ei. Mulți dintre copiii care au intrat în sistem nu au mai ieșit.
Când mă documentam pentru Harta Abandonului, prima bază de date care mapează instituțiile de ocrotire din comunism, am aflat despre gropile comune, în care erau aruncați copiii care mureau.
Alte cămine aveau cimitire în proximitate, sau chiar în curte, cum ar fi Căminul-Spital pentru Deficienți Nerecuperabili Minori Ungureni, din județul Bacău, sau Căminul-Spital Cighid, din Bihor – acesta e printre puținele care are și o cruce de comemorare a celor care au murit acolo.
La un moment dat am găsit în arhivă o fotografie cu niște copilași așezați pe pătură, la soare, la un parastas în curtea unei instituții.
Unul dintre județele pentru care ne lipsesc multe informații este chiar Brașov. Când documentam Leagănul de Copii Nr. 1 din Brașov, am întâlnit-o pe Alina Beteringhe, co-fondator al Muzeului Amintirilor din Comunism de la voi din oraș.
Eu știam doar că leagănul era pe strada Apullum. Alina mi-a spus că ea locuia chiar la câteva străzi distanță. Evita să treacă pe acolo pentru că mereu se auzeau urlete de cealaltă parte a gardului. Mi-a povestit că, de sărbători, unii vecini mai luau copiii la ei acasă sau îi botezau în secret, într-o casă în care ajunsese să funcționeze o biserică.
Și tot în județul Brașov, la Timișul de Sus, mai era Căminul-Spital Barza Mică, înființat în 1979, cu o capacitate de 150 de locuri. Despre el am găsit ceva informații în ziarul Tineretul Liber din septembrie 1990. Citez:
„Prin 1987, radio „Europa Liberă” dezvăluia lumii întregi exterminarea sistematică a copiilor handicapați internați în spitalul pentru irecuperabili de la Timișul de Sus. A doua zi după punerea în undă a emisiunii, întreaga Securitate a județului Brașov, însoțită de organele de procuratură și de partid, începeau cu mijloacele binecunoscute ancheta pentru a afla prin cine descoperise „Europa Liberă” aceste „secrete de stat”.
Nu s-a putut afla însă nimic, dar pentru a stopa „scurgerea de informații” s-a ordonat o măsură care, dacă nu ar fi înspăimântătoare, ar putea părea ridicolă : construirea unui gard mai înalt, ca să nu se vadă ce se petrece înăuntru”
Iar despre cei aflați în cămin se spunea:
„Majoritatea celor internați la Timiș sunt copii nedoriți, încercări eșuate de avort, ori provin din familii de alcoolici. Diagnosticul cel mai des întâlnit este encefalopatie, însoțită, uneori, de tetrapareze, ceea ce înseamnă că acești copii n-au vorbit și, probabil, nu vor vorbi niciodată, nu pot merge, nu pot mânca cu propriile mîini și nu-și pot face nevoile singuri.
Toți stau aici de la trei ani, vîrsta la care leagănul de copii le-a făcut formele pentru a-i trimite în tunelul acesta fără sfîrșit din care nu vor ieși decât în coșciug”. Am încheiat citatul.
Cel mai probabil, există în această sală cel puțin o persoană care are o conexiune cu o fostă instituție: fie știți pe cineva care a fost acolo, fie ați trăit la câteva străzi de ea, ați avut colegi la școală care veneau dintr-una, aveți rude care au lucrat în sistem sau care au făcut voluntariat și tot așa.
Poate una dintre cele mai importante lecții învățate de mine este de a înlocui MILA cu empatie, ascultare activă și înțelegere. Mila înseamnă putere: te poziționezi ca fiind superior celui din fața ta, iar asta de multe ori întărește stigma și discriminarea.
Am trecut prin mii de fotografii cu copii îngrămădiți în saloane, murdari de vomă sau fecale, chirciți, dar acum nu mai simt milă. Simt multă nedreptate, pentru cei care au fost și cei care au rămas în sistem.
