Am crescut lângă o casă de copii de fete din București și multă vreme nu am înțeles de ce toate erau tunse scurt și de ce se încolonau dimineața spre o școală specială. Nici de ce după-amiaza le vedeam pe bordura de la piață, îndesate una într-alta, legănându-se obsesiv.
Nu știam că, în acei ani ‘90, peste 100.000 de copii creșteau așa. Nu știam nici că pentru restul lumii imaginea țării noastre era strâns legată de tragedia copiilor abandonați, din cauza Decretului pronatalist din 1966.
„Orfanii lui Ceaușescu” erau pe buzele Vestului, iar tiruri cu ajutoare și mii de străini dornici să ajute – sau să adopte – ne treceau granițele. Acasă nu aveam televiziune prin cablu, așa că nu făceam vreo legătură între casa de copii din vecini și imaginea României la nivel internațional.
Astăzi, sunt jurnalist și cercetez istoria instituționalizării copiilor pentru proiectul independent Muzeul Abandonului, iar amintirile mele capătă sens și adâncime.
Într-o iarnă din clasele primare, m-au trimis ai mei la non-stopul care era chiar lângă casa de copii.
Aveam o căciulă de lână albastră de care-mi venea să mă scarpin. Era aceeași nuanță de albastru ca uniformele fetelor. Când să plătesc cumpărăturile, vânzătoarea mi-a spus cu un ton scârbit să-i dau și „datoria”. I-am șoptit că nu știu despre ce vorbește. „Nu ești de la cămin de la Lizuci? Nu mă mai prosti! Așa faceți mereu!”, mi-a spus. Am început să plâng și am fugit acasă direct la oglindă. Semănam cu fetele cu uniformă albastră? Oare vânzătoarea știa cumva că și eu mă legănam înainte să adorm?!
Pentru că eram vecine, în gimnaziu m-am apropiat de unele dintre fete. Mama le mai ajuta cu bani sau mâncare, iar ele mă strigau la poartă ca să-mi dăruiască din lucrurile primite de la „ajutoare”. Povesteau cum fac serbări doar când vin străinii cu camioanele, apoi începea bătaia ca să păstreze ceva din pachete. Îmi era rușine să iau, dar luptaseră pentru lucrurile astea. Adunam într-un sertar gentuțe de fâș sau ursuleți de pluș pe care scria mare „Dincă” sau „Ionescu”.
Dar fetele de la Lizuca îmi mai dăruiau ceva mult mai prețios: siguranță. În acel început de an 2000, la tot pasul auzeai remarci scârboase sau te trezeai pipăită. De multe ori am stat cu ele pe bordura de la piață, ca să treacă oamenii de care mă temeam. Într-o astfel de zi am întrebat-o pe Georgiana de ce are brațele brăzdate. „Răzbunare”, mi-a răspuns. Când nu știa ce să mai facă cu toată durerea, se cresta cu lama de ras.
Când ne-am început adolescența, legănatul de la bordură a devenit tot mai intens, iar pungile cu aurolac – tot mai prezente. Apoi seringi. Apoi copii pe care îi concepeau și îi purtau pe stradă, și așa începea un nou ciclu de abandon.
Ani mai târziu, le-am reîntâlnit pe câteva în zona canalelor de la Gara de Nord. Astăzi nu știu dacă mai sunt în viață.
Aș fi vrut să nu mă rușinez când vânzătoarea a crezut că sunt o Lizucă. Să nu fiu parte din imensul arhipelag al instituțiilor de „protecție” lângă care creșteam toți.
Acum, când încerc să le reconstruiesc istoria pentru o Hartă a Abandonului, știu că astfel de instituții erau în fiecare oraș din țară. În România au fost peste 700 de instituții în care au trăit, estimăm noi, o jumătate de milion de copii în aproximativ 50 de ani.
La Muzeul Abandonului, un proiect independent de reconstituire a istoriei instituționalizării, plasăm pe o Hartă digitală fiecare dintre aceste leagăne, case de copii și cămine spital. Le corelăm adresele cu arhive de presă, fotografii de la ONG-uri și voluntari, cărți vechi de telefoane, mărturii pe care le putem culege.
Unii dintre copiii cu dizabilități au murit cu miile în cămine-spital, care aveau mai mereu și un cimitir în vecinătate. În comunism li s-a spus „nerecuperabili”, fără vreo șansă de a duce o viață independentă, indiferent că aveau deficiențe fizice, intelectuale, auditive.
Și totuși, unii dintre nerecuperabili trăiesc astăzi independent sau în locuințe de tip familial ale unor ONG-uri. Au prieteni, hobby-uri și o viață demnă. Unii au fost adoptați în anii ‘90 și au job-uri, scriu cărți și fac filme despre experiența lor. Alții au fost mutați după majorat în instituții pentru adulți și n-au mai ieșit niciodată.
Dintre cei care au pierit în cămine, mulți sunt în gropi comune.
Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a făcut denunțuri la Parchet pentru tratamente neomenoase și moartea a peste 400 de copii în căminul de la Plătărești, peste 300 la Siret, și peste 700 la Cighid, Păstrăveni și Sighet.
Momentan, nimeni nu a fost pedepsit, dar cercetările continuă și relevă ceea ce Institutul numește „ocrotire prin exterminare”.
Arhiva Muzeul Abandonului este un carusel care te trece de la fotografii cu suferințe cutremurătoare, la cămăși de forță mărime mică și mici rămășite de pop cultură nouăzecistă.
Unul dintre cele mai fascinante artefacte pe care le-am găsit a fost o hârtie roz care conține și o frântură din istoria Leagănului Ecaterina, acela de lângă Arcul de Triumf, care a fost vizitat de Michael Jackson în 1992.
Era cel mai mare leagăn din capitală: adăpostea chiar și 500 de copii cu vârste între 0 și 3 ani și funcționa încă din 1897.
Hârtia roz e o listă cu donații pentru organizația Romanian Angel Appeal, în zeci de monede diferite, adunate în culisele turneului mondial Dangerous, de la muzicieni, dansatori, sunetiști: 3.929 de dolari, 889 de lire, 460 de lei, 28 de mărci, 27 de forinți, 21 de coroane cehești.
Dincolo de pop cultură, acest fluturaș roz este încă o dovadă că, nu demult, întreaga lume era cu ochii pe copiii abandonați din România. Pe măsură ce am reformat sistemul de protecție, ne-am grăbit să închidem acest capitol rușinos. Au rămas însă supraviețuitori și martori ai acelor vremuri, care încă-i duc coșmarurile.
Memoria e o formă de justiție restaurativă, dar nu poate produce vindecare dacă statul nu-și asumă oficial toate aceste greșeli. Iar asumarea ar însemna să cerceteze consecințele pe termen lung ale acelui sistem de protecție a copilului; ar presupune scuze oficiale și măsuri legislative care să ușureze viața celor care l-au experimentat.
În ultimii ani, unii supraviețuitori, dar și inițiative europene încearcă să împingă în Parlamentul României un proiect legislativ care să recunoască oficial suferințele tuturor celor care au trăit într-o instituție de protecție de tip vechi.
Abia apoi am putea avea și o conversație publică despre măsuri compensatorii, precum consilierea psihologică, indemnizații, stimulente pentru angajatori, gratuitate la transport și tratament pentru cei care au ieșit din sistem cu probleme de sănătate.
La începutul anului, Consiliul Europei a cerut statelor membre să construiască mecanisme pentru scuze publice, măsuri reparatorii și memorializarea suferinței victimelor.
Unele țări, precum Elveția, Irlanda, Norvegia, Marea Britanie, au făcut deja asta și au oferit inclusiv reparații financiare pentru supraviețuitorii abuzurilor din instituțiile lor religioase și de protecție.
La noi, Senatul a respins propunerea legislativă pentru acordarea unor drepturi persoanelor care au trăit în casele de copii. Inițiativa e acum la Camera Deputaților și stagnează din primăvară.
Poate că drumul până la recunoaștere și justiție restaurativă e lung și anevoios din perspectiva statului, dar supraviețuitorii cu siguranță așteaptă. Unul, de exemplu, a sugerat ca din fișele psihologice de la angajare să dispară întrebarea: „Ai crescut într-o casă de copii?”
Altul ne-a scris că și-ar dori o indemnizație pe viață pentru cei care încă duc traumele acelui trecut. Îl citez anonim, cu permisiunea lui: „Este exact ca foștii deținuți politici în perioada comunistă, care erau tratați inuman. Noi eram copii nevinovați, care n-am greșit cu nimic societății.”
