Man vs bear - Cristina Praz

Era început de septembrie când m-am trezit la Sinaia, într-o cabană izolată din munți cu 15 bărbați tineri. Afară, pe lângă noi, dădeau târcoale urșii. 

Tot ce îmi putea dori ca femeie.

Eram acolo ca să ascult și să vorbesc despre feminism și masculinitate. 

Au fost multe motive pentru care am decis că trebuie să avem acea conversație importantă. Dar majoritatea au venit după anul superelectoral.

Alegerile au venit și au distrus puținul echilibru social, lăsând în urmă toate rămășitele unui sistem care a eșuat în a-și asculta cetățenii. Setea haină a partidelor de a lua și a lua, ura față de cei săraci și vulnerabili, legile și politicele date doar pentru semenii lor - toate au ieșit la suprafață și au devenit instrumentele partidelor extremiste.

Ca o caracatiță, fascismul s-a urcat pe durerile oamenilor și a făcut ce știe mai bine - a divizat și a sădit o ură ce a acaparat orice spațiu public.

Noi versus ei. Deștepți versus proști. Femei versus bărbați.

Am primit sute de comentarii care mi-au arătat asta. 

„Leul violează ce prinde”. „Taci dracu de zdreanță”. „Când o femeie vorbește ca un bărbat, trebuie bătută ca un bărbat”. „Eu știam dintotdeauna că femeile sunt târfe, nu aveam nevoie să-mi spună Simion asta.”

Argumentele împotriva femeilor nu vin niciodată singure. Mereu sunt braț la braț cu violența sexuală, cu nevoia de a arăta că siguranța și corpurile noastre nu sunt, de fapt, ale noastre. 

Este ceva ce noi, femeile, învățăm de mici. Aveam 6 ani și mă jucam cu păpușile pe păturică la colțul blocului când un bărbat a început să se masturbeze în timp ce se uita la mine. Nici nu am înțeles prea mult ce se întâmpla cu adevărat, noroc cu prietena mea care era mai mare - nu cu mult, doar cu 2 ani - și cu vecinii care erau prin preajmă. Apoi această violență s-a transformat ca o umbră care a continuat să mă urmărească. În fiecare călătorie cu autobuzul, cu fiecare bărbat care mă fluiera și îmi spunea lucruri despre corpul meu, cu fiecare profesor care făcea comentarii libidinoase despre colegele mele, cu fiecare bărbat care m-a atins fără acordul meu.

Așa că atunci când am citit comentariile, nici măcar nu am simțit frică. Păreau îndepărtate comparativ cu toate experiențele trăite și, oricum, eram deja obișnuită cu ura cu care munca mea era întâmpinată. Dar furia și dezamăgirea au luat locul. Dezamăgirea față de un sistem care ne-a dezbinat până la extrem.

Acest gând m-a consumat și m-a făcut să mă întreb ce pot face eu.

Am început să citesc cifre și studii: toate arătau că, în timp ce fetele se duc către modele progresiste, băieții se duc către extremism. 

Știam de ceva timp de taberele de masculinitate și râdeam la gândul că cineva ar plăti 5.000 de euro ca să meargă în pădure și să se bage într-o baie cu gheață doar ca să demonstreze că este bărbat adevărat. Știam și de tot felul de băieți de pe internet care te învățau cum să vorbești cu fetele și cum să agăți. Sfaturi care mai degrabă ar fi obținut un ordin de protecție decât vreo șansă reală să discuți cu o fată.

Doar că acest râs s-a transformat în întrebări. Ce lipsea și ce ofereau acei falși guru orientați doar către profit?

M-am gândit la „nu ai voie pentru că ești fată”, iar apoi la „nu plânge pentru că ești băiat”. Reguli care ne dictează viețile încă de mici și care ne spun, în mod eronat, cum trebuie să fim, cum trebuie să ne comportăm, că suntem dezirabili doar dacă urmăm un anumit model.

Am decis că avem nevoie de tabere feministe pentru bărbații tineri. 

Ambiția mea și a colegelor mele, sprijinul comunității noastre și o dorință sinceră de a schimba ceva în bine au făcut ca tabăra să se întâmple. 

I-am spus „Baldur”. În echipa noastră de activiste feministe, habar nu aveam ce nume ar fi potrivit pentru genul acesta de tabără. “Ar merge un nume de zeu”, ne-a zis fiul adolescent al colegei noastre. Așa că am căutat și, când am văzut că și e ceva legat de gaming, am zis „ăsta e”.

Tabăra a început cu activități în natură. Doar că ale noastre nu au fost despre urlat, și nici despre ritualuri prin care să îți măsori testosteronul. În schimb, i-am legat la ochi și i-am pus să care împreună o tavă cu un pahar plin, fără să verse nici măcar o picătură. Apoi, am înghesuit 15 bărbați pe un covoraș, îmbrățișați la maximum, și i-am pus să îl întoarcă fără ca nimeni să iasă din perimetru. Nu pentru a-i chinui, ci pentru a învăța despre munca în echipă. Și despre cum dezechilibrul de putere duce la abuz.

În restul zilelor, am adus mai mulți bărbați aliați pentru a vorbi. Despre democrație și pericolul de a o pierde. Cum a apărut statul, ce înseamnă libertatea de exprimare, cum a apărut anti-semitismul și ce orori a produs.

Am discutat despre ce înseamnă masculinitatea azi. Cum “bărbat” nu este o etichetă negativă sau o limitare și cum un model sănătos îți oferă libertate și vulnerabilitate.

Despre sex, relații și corp. Cum plăcerea nu e un păcat și nici destinată doar bărbaților. Despre cum responsabilitatea de a folosi contraceptive nu este doar a femeilor. Despre cum mărimea penisului nu este un indicator al bărbăției. 

Despre cum feminismul nu urăște bărbații. Despre sănătate mintală: dependențe de păcănele, singurătate, izolare, incapacitatea de a crea conexiuni și prietenii reale.

Aș spune că s-a adeverit acel mit cum că feministele alea rele vor să facă bărbații să plângă. Doar că, dacă sunt onestă, am plâns și noi cu ei.

Discuțiile târzii și personale le-au adus libertatea de a fi onești, vulnerabili, reali. De a ne povesti despre anxietăți și griji adânc înrădăcinate, pentru mulți dintre ei spuse cu voce tare pentru prima oară. 

Am simțit cu câtă greutate își dădeau voie să vorbească despre sentimentele lor, despre presiunile pe care le resimt, despre apăsări și despre gândurile negre pe care le aveau.

Un sentiment familiar pentru mine. Ratele de suicid sunt mai mari în rândul bărbaților.

Așa mi-am pierdut și eu tatăl. 

Mi-a fost ușor să-i ascult și să-i înțeleg pe toți acești bărbați. Să creez un spațiu plin de empatie și să răspund cu blândețe îngrijorărilor lor. Și să ajung la concluzia că, totuși, dintre un bărbat și un urs, aș alege bărbatul.

Unul dintre ei ne-a zis după tabără: “mi se pare că e nevoie de astfel de inițiative ca de aer”.

În zilele ce au urmat, în interiorul meu au început să apără întrebări și contradicții. Într-o lume în care poveștile noastre, ale femeilor, încă nu sunt ascultate și crezute, într-o lume în care trebuie să ne luptăm pentru a avea loc - tot eu ca activistă trebuie să creez spații pentru bărbați. Să le ofer confort și înțelegere în timp ce îmi dau voie să simt nedreptate, durere și injustiție. Să nu-i îndepărtez în timp ce povestesc cum încă de copil bărbații m-au sexualizat și obiectificat. 

Aș vrea ca statul să înțeleagă că educația sensibilă la aceste probleme nu este un moft. Că nu este ceva ce au inventat feministele din plictiseală. Că și băieții, și fetele, au nevoie de spații sigure în care să vorbească despre ce-i apasă. Că pentru a preveni violența și femicidele nu ai nevoie de pedepse mai dure, ci de modele sănătoase de masculinitate. 

Mi-aș dori să nu mă simt singură în fața unui sistem atât de mare și să nu simt responsabilitatea pentru relele din lume pe umerii mei. Să criticăm împreună sistemul, să ne folosim vocea. Cu furie și blândețe, așa cum putem. Să spunem. Să ascultăm. Să învățăm. Să dăm mai departe.