Luca Ciubotaru - Locuri din care nu plecăm niciodată

Nedreptăți și sacrificii

1. Câteva ore. Atât a avut bunica la dispoziție să adune tot ce putea și să-și lase în urmă agoniseala de o viață din județul Iași. În al doilea război mondial, când se apropiau rușii, satul lor a fost ras de pe fața pământului fiind aproape linia frontului. Bunica și cei cinci copii, alături de alte zeci de familii au fost urcați în trenuri și deportați în vestul țării. Călătoria cu trenul până în Caraș-Severin a durat o lună și jumătate. Au plecat și n-au avut de ales. 

2. Se instaurase o nouă ordine socială. „Cu unanimitate de voturi”. Așa scria pe sentința din 11 februarie 1950 pe care am obținut-o de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Era sentința prin care bunicul a fost condamnat în urma acuzațiilor de uneltire contra ordinii sociale. Lucra la CFR și a livrat o corespondență Rezistenței anticomuniste din munți de la finalul anilor ’40. 

După condamnare, a fost trimis la Canal, Canalul Dunăre - Marea Neagră, în coloniile de muncă forțată, unde a petrecut aproape doi ani. Nici el n-a avut de ales. A plecat cu gândul la cei dragi și la satul natal. Mi-l amintesc din copilărie ca dintr-un vis, era un bărbat înalt, zvelt, cu ochi albaștri cristalini. Purta cu el acele cicatrici. 

3. Peste ani, s-a aflat că tata era fiul unui deținut politic, un stigmat care l-a urmărit toată viața. A fost dat afară de la serviciu și-a fost nevoit să plece. N-a existat o alegere. A luat viața de la capăt, la Rădăuți.   

Auzeam aceste povești despre nedreptate în copilărie și nu le înțelegeam suficient de bine. Mă cuprindea un sentiment de deznădejde, de furie, de neputință, dar și unul de recunoștință. Avusesem șansa să mă nasc în democrație.  

Alegeri și plecare

4. Eram la finalul liceului, în fața unei decizii care avea să-mi schimbe viața. Fusesem admis la două universități din străinătate și mai aveam câteva zile pentru a trimite confirmarea finală la o universitate din Marea Britanie.  Părinții mi-au dat o libertate deplină și un sprijin necondiționat. Erau încântați că voi avea o șansă la educație și o șansă la un trai mai bun, mai bun decât greutățile prin care au trecut ei. Aveau inima strânsă în același timp. 

Eram în fața calculatorului. Părea că timpul încremenise. Cu degetele ca de plumb, a fost cel mai greu „Enter” pe care l-am dat până atunci. N-am plecat. N-am avut curaj, dar am avut o alegere în față. Eram prea legat de familie, de prieteni, de locurile natale și în mintea mea, biletul ar fi fost doar dus.  

5. Am urmat studiile Facultății de Drept la Iași, eram mai aproape de casă. În jurul meu, prieteni apropiați, rude, continuau să plece din zona natală, la muncă în străinătate sau la studii. Județul Suceava este printre județele cu cea mai mare populație plecată. 

Sunt mii de suceveni aflați departe de locurile natale, dar cu sufletul aici.  Cu toții avem cel puțin un prieten sau o rudă în această situație. Mihai, Lucia, Constantin, Marinela, Sorin, Alina, Veronica nu sunt simple nume. Sunt câteva dintre rudele apropiate care au plecat în străinătate pentru un trai mai bun. Deseori n-au fost alegeri, a fost o singură variantă. 

„Pe umerii giganților” și responsabilitatea aferentă

6. Drumul m-a dus mai departe în Franța, la București sau în Statele Unite, în Guvernul României sau la Organizația Națiunilor Unite. Am realizat că o bună parte din ceea ce sunt se datorează sacrificiului altora: generațiilor trecute, părinților, profesorilor care pun cărămizi la formarea noastră, mentorilor pe care îi întâlnim pe parcurs.  

7. „Suntem ca niște pitici aflați pe umerii giganților”. Vedem mai departe nu pentru astăzi nu pentru că am avea privirea mai ageră, ci pentru că șansele noastre sunt clădite pe sacrificiul lor. Cu toate greutățile, provocările, ne aflăm în cel mai bun punct în care a fost umanitatea vreodată. 

8. Cred că lucrul acesta aduce cu sine și o responsabilitate. La final de liceu mi-am promis că dacă rămân în țară, voi face tot ce îmi stă în puteri pentru a-mi extinde orizontul și a da ceva înapoi locurilor natale. 

9. În anul 2017, am pus bazele Asociației Rădăuțiul Civic alături de alți prieteni, unii aflați chiar aici în sală, menită să încurajeze implicarea civică și să facă, atât cât ține de ea, o societate puțin mai bună. De atunci au fost sute de voluntari, mii de zâmbete, un centru comunitar, ședințe în care uitam de timp, oameni cărora cineva le-a călcat pragul, acțiuni de responsabilizare a aleșilor, măști, dezinfectant, concentratoare de oxigen, pacienți mai protejați în fața pandemiei sau 170.000 de oameni afectați de un război și care au primit o formă de sprijin printr-un efort comun. 

Call to action

10. Acasă sau departe, în țară sau în străinătate, la muncă sau la studii, purtați de viață și ceea ce ne aduce ea, sunt locuri la care ne întoarcem, fizic sau emoțional.  Indiferent de parcurs, de alegeri, o parte din noi rămâne aici.

Astăzi, cu toții putem alege să facem ceva pentru locurile de care suntem atașați. E o bucurie de neegalat. Oricât de mic ar fi, indiferent sub ce formă: timp pentru fapte bune, un ajutor celor vulnerabili, sprijinirea societății civile, a presei independente, a cauzelor bune.

Locurile din care nu plecăm niciodată sunt o parte din noi. 

Ție ce ți-ar plăcea să faci pentru ele?