Acum 2 ani a venit la noi la Centru o fată. O să îi spunem Ana, și deși acesta nu e numele ei adevărat, povestea ei este cât se poate de reală. Este de fapt povestea a mii de tinere românce care ajung pe mâna traficanților de ființe umane.
Ana provine dintr-un județ din sudul țării. Tatăl ei a decedat când ea era mică, iar copilăria și-a petrecut-o alături de mama și de tatăl vitreg care adesea era violent. Era mai mereu singură, celelalte rude locuiau departe. Mergea la liceu, însă nu avea un grup de prieteni apropiați.
La 17 ani, Ana întâlnește pe internet un tânăr cu câțiva ani mai mare, de care se îndrăgostește și cu care timp de câteva luni împarte gânduri, vise și planuri de viitor. Lui îi spune tot ce nu a putut spune nimănui altcuiva, el îi spune că îi va fi alături mereu. Îi face cunoștință cu familia lui.
După aniversarea de 18 ani, iubitul ei îi spune că și-ar dori să meargă să-și viziteze rudele în Spania și ar vrea să o ia și pe ea. Să-i arate cum e în afară, poate își găsesc și ei locuri de muncă acolo. Vrea să strângă bani, să-și facă un rost împreună - o casă sau poate chiar să se căsătorească, să aibă propria lor familie.
Entuziasmată, Ana acceptă și abia așteaptă călătoria, deși mama ei nu este deloc de acord. Nu i-a plăcut niciodată băiatul. Iubitul ei face toate planurile și cumpără biletele de avion. Aterizează de fapt în Franța și merg într-un apartament unde mai locuiau și alte persoane. Acela e momentul în care Ana realizează că nimic din ce crezuse nu era real, că ultimele luni din viața ei au fost o minciună. Nu cunoștea limba țării în care se afla și nici știa cum ar fi putut cere ajutor. A fost traficată timp de 4 ani, în 6 țări din Europa de Vest. Mama ei a căutat-o disperată.
În tot acest timp, Ana s-a întâlnit cu polițiști pe stradă și cu cei de la frontieră, cu medici, cu oameni care lucrau în social, cu clienți. Niciunul nu a văzut în ea o victimă.
Numele meu este Loredana Urzică-Mirea și lucrez în prevenirea și detectarea traficului de persoane la eLiberare, o organizație specializată, care lucrează de 11 ani în acest domeniu.
Auzisem despre traficul de persoane, însă îl vedeam ca pe ceva foarte departe de mine. Filmul Taken, când o fată este răpită și tatăl ei o caută prin toată lumea era singura mea referință.
Când fiica mea avea doar câteva luni, eram încă în concediu de maternitate și nu mă gândeam neapărat să mă întorc la muncă. Dar ceva s-a întâmplat. Cazul Alexandrei din Caracal. Știrile se succedau obsesiv zi și noapte și eu le urmăream la fel de obsesiv. O avalanșă de emoții nu m-au lăsat să dorm și rulam în capul meu scenarii. O fată care făcea naveta a ajuns pe mâna unui traficant.
Acela a fost momentul care m-a adus astăzi aici.
Întotdeauna am știut despre mine că simt emoțiile puternic, de la bucurie, la tristețe, la furie, la entuziasm, pe toate le trăiesc intens. Tristețea m-a sfâșiat ani la rând după ce mi-am pierdut tatăl într-un accident. Iar când am născut și mi-am ținut pentru prima oară copiii în brațe, nu credeam că e posibil ca un om să fie inundat de atâta bucurie. La fel cum am aflat adevărata frică atunci când am fost pentru prima oară cu copilul în spital.
Dar nimic din ce am trăit nu se compară cu modul în care simt și interiorizez nedreptatea.
Traficul de persoane este sclavia erei moderne în care unii oameni profită de pe urma controlului și exploatării altora.
50 de milioane de oameni sunt prinși astăzi într-o formă de sclavie modernă.
La nivel global doar 1% din victime sunt identificate și doar 1 din 100.000 de traficanți sunt condamnați. Este a doua cea mai profitabilă infracțiune din lume, după traficul de droguri.
Țara noastră este printre principalele țări sursă de victime în Uniunea Europeană. Dintre milioane de oameni care au căutat visul unei vieți mai bune în vestul Europei, zeci de mii au fost vulnerabili în fața traficanților de persoane.
Femeile și fetele sunt exploatate sexual de rețelele de traficanți, cei mai mulți dintre bărbați sunt exploatați prin muncă în fabrici sau în ferme, persoanele cu dizabilități sunt forțate să cerșească sau să comită infracțiuni, iar copiii….
…Copii sunt traficanți sub toate formele, în ultimii ani cel mai mult în mediul online. De fapt jumătate din victimele identificate în România sunt copii.
La fel ca Ana, cele mai multe victime sunt recrutate chiar de cunoscuți, de prieteni, iubiți, verișori sau vecini.
Traficul de persoane nu este un fenomen îndepărtat. Odată ce începem să vedem cum acest fenomen se leagă de viețile noastre de zi cu zi, realizăm că cei care ajung victime sunt de fapt cei alături de care trăim în familiile și comunitățile noastre.
Traficanții profită de vulnerabilitatea celor pe care îi urmăresc, iar lanțurile sunt invisibile și iau forma manipulării psihologice.
Traficantul Anei a decis la un moment dat să fie mutată în Germania. Acolo prostituția e legalizată și nu mulți își pun problema că ar fi acolo împotriva voinței ei. Simte că nu mai poate trăi, că dacă va mai rămâne acolo, viața ei se va sfârși în curând. Își face curaj să ceară ajutor.
Un întreg plan este pus la punct pentru a o aduce înapoi în România, unde echipa noastră îi acordă sprijinul și suportul necesar pentru a începe procesul de vindecare - îngrijiri medicale, psihoterapie, consiliere și suport emoțional, sprijin material. Înainte de toate acestea, primul lucru pe care l-a cerut a fost vopsea de par. Majoritatea victimelor cer asta, o culoare complet diferită.
Ana s-a reunit cu mama ei, iar la câteva luni a decis că vrea să își caute dreptatea și în instanță. În România, un proces în care o victimă a traficului de persoane se constituie ca parte vătămată poate dura ani întregi. De multe ori, la final, victima fie nu mai este în țară, fie și-a refăcut complet viața și nu mai vrea să audă de proces, fie a ajuns prinsă în aceleași cercuri ale exploatării. Unii traficanți primesc pedepse cu suspendare.
Ana continuă să lupte și astăzi pentru a-și găsi dreptatea. După atâția ani, cazul ei este încă încă blocat în sistemul de justiție. Visează să-și termine studiile și să devină asistent social, vrea să ajute la rândul ei.
Realitatea este că multe dintre victime nu-și vor găsi probabil niciodată dreptatea în sistemul de justiție, traficanții vor fi sau nu să fie condamnați și chiar dacă sunt condamnați asta nu atrage după sine vreo formă de dreptate pentru victimă. Șansele să primească orice fel de compensație sau sprijin din partea statului sunt minime.
Victimele caută să fie văzute, crezute și ajutate așa cum au nevoie. Să fie văzute și crezute de polițiști, de procurori, de judecători, de oameni care lucrează în social sau chiar de clientul în care și-au pus încrederea, să fie văzute și crezute chiar și atunci când faptele nu sunt cronologice sau nu au sens pentru că amintirile sunt întortocheate. Să fie văzute și crezute de familie, prieteni, de colegi, de comunitate. Să fie tratate cu demnitate.
Dreptatea este atunci când noi toți suntem atenți în jurul nostru și nu mai permitem normalizarea abuzului și exploatării.
Nu sub ochii noștri!
La câțiva ani de când am început să lucrez împotriva traficului de persoane, terapeuta mea de atunci m-a întrebat de ce am ales asta? Și i-am spus, convinsă, că vreau ca fetița mea să trăiască într-o lume mai bună.
M-am născut la 1 oră distanță de Suceava, la Târgu Neamț și școala gimnazială am făcut-o în
sat la Vânători-Neamț. Din clasa a 9-a, când am început liceul, am fost nevoită să fac naveta și
timp de 4 ani, zi de zi, trebuia să găsesc ceva cu care să parcurg cei 5 kilometri, fie un autobuz, fie un cunoscut, fie o ocazie.
La 11 ani de când am terminat liceul, o fată care făcea naveta spre școală a ajuns pe mâna unui traficant.
Am înțeles că puteam fi eu.
