Numele meu este Aida, am 37 de ani și, în urma unei sarcini pierdute acum 11 ani, nu mai pot face copii. Abruptă introducere, nici nu cred că merită altfel.
Mi-am dorit dintotdeauna o casă cu o bucătărie mare, cu oglindă pe hol să mă văd când plec și când mă întorc, să nu mă îngraș și mai ales mulți copii. Ce înseamnă mulți? Uitându-mă în jur, și unul înseamnă mulți în ziua de azi. În fine, eu îmi doream 3 sau 5. Ar fi fost ok și 4, dar nu e o cifră după care să mă omor. Aveam nume pregătite: Maria, Lenca, Ileana, Amza și Incu. Aveam și de rezervă și la fete și la băieți, că eu sunt trecută prin viață și știu că socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din târg.
Am făcut cum știam eu mai bine: m-am măritat, am rămas gravidă.
N-a fost ok, am fost operată de urgență în 3 luni. N-o să povestesc asta, nici cum asistenta mi-a zis ceva ce nu am înțeles exact atunci, legat de una din trompe, dar o să menționez că la un an distanță am divorțat. Lucrurile mergeau foarte prost, eu am cunoscut pe altcineva, a plecat curva cu altu’, pe scurt.
În tot acest răstimp nu m-am protejat, dar nici nu am rămas gravidă. Am zis ca o creștină naivă când s-a futut nasol treaba, m-a ferit Dumnezeu să fac copil cu ăsta.
Îndrăgostită, el, noul el, și mai îndrăgostit, eram pe toți pereții non-stop. Eu voiam copii, el voia copii cu mine. Să meargă el să îi ducă la școală, să fim părinții cool, să călătorim peste tot cu ei și să facem din ei copii cool, ca niște părinți cool ce ne doream să fim, să mâncăm bio, dar să le dăm și Mc din când în când, chestii din astea pe care ți le imaginezi când nu ești părinte, dar vrei să fii. În fiecare lună mă enervam când îmi venea ciclul. De la un punct încolo am început să mă întristez, nu mă mai enervam. Apoi, discret, am început să mai vorbesc cu prietene care mă încurajau și după doi ani, în locul unui control de rutină la ginecolog, am hotărât să încep să fac niște controale mai amănunțite.
Am aflat ce intuiam, nu mai pot face copii.
Aș fi vrut să fac parte din categoria oamenilor care își reconfigurează repede traseul și cred că menirea lor e alta, dacă nu a fost să fie asta, una măreață cel mai probabil, sigur are universul ceva special pregătit pentru ei. Dar fac parte dintr-o altă categorie, una care crede că viața e o farsă și că nu are sens, dar măcar vara, pentru două-trei săptămâni, miroase a tei în Cișmigiu.
La început (cred că vreo juma de an a fost începutul) plângeam des și discret pe cât puteam. Nu că mi-ar fi fost rușine, dar încercam să evit întrebări și păreri și nu prea voiam să deranjez sau să pun oamenii într-o situație inconfortabilă. M-am refugiat în muncă și-n alergat. Alerg constant de când aveam 18 ani, undeva între 6-12 km pe zi. În perioada aceea aveam zile în care alergam și 20-25 de km. Aș fi alergat până la capătul lumii, numa’ să nu fiu nevoită să mă opresc și să mă întorc înapoi la mine.
Mă dureau gleznele, mușchii picioarelor, iar aceasta durere îmi anestezia sufletul. Alergarea ca fugă nu e un sport, nu e recreere, nici terapie, e doar fugă.
Voiam un om mic pe care sa îl fac mare, în care să regăsesc trăsăturile alor mei, care sa îmi mâzgălească pereții din casă, pe care să îl învăț să înoate în mare și bruma de italiană pe care o știu, care să îmi ceară bani pe care nu îi am și totuși să îi dau cumva, așa cum a făcut mama cu mine, și care să mănânce pâine goală, exact așa cum făceam eu când eram mică.
Nu mai puteam fi mamă. Nu mai puteam, deși nu fusesem niciodată.
Partenerul meu a fost, așa cum și cât a știut el, alături de mine. Și atât cât l-am lăsat și mai ales cât nu l-am lăsat. O lungă perioadă a fost singurul care a știut. De-a lungul timpului m-a tot asigurat că pentru el nu contează, că el mă iubește pe mine și vrea să trăiască cu mine pentru restul vieții.
M-a asigurat de atât de multe ori, încât am început să fiu nesigură. Și la pachet cu tristețea că nu voi putea fi mamă, a venit frica că voi fi părăsită pentru asta. Nu pot să fac copii devenise egal cu nu sunt suficient de femeie, orice dracu înseamnă asta. Simțeam asta ca pe un handicap. Credeam că orice bărbat de pe lumea asta mă va părăsi la un moment dat din cauza asta.
Nu am mers la terapie, nu voiam să vorbesc cu nimeni, nici măcar cu mine. De fapt, mai ales cu mine.
De aici a urmat o perioadă în care toată lumea îmi spunea că înfloresc, că arăt mai bine ca niciodată, că eman feminitate și mister. Luam din ce în ce mai multe joburi. Reclame, teatru, film. Eram pe val profesional, dar emoțional mă înecasem de mult. Îmi făcusem din felul în care arătam cârje să pot trece prin lume fără să mi se vadă handicapul, să nu se prindă lumea că nu sunt suficient de femeie. Hainele deveniseră din ce în ce mai mulate pe un corp tonifiat de fugă, machiajul, pletele de Ileana Cosânzeana, atitudinea, înălțimea tocurilor, totul se schimbase. Punctam tot ce știam eu că este considerat a fi feminin. Un exterior îngrijit și arătos care să acopere un interior gol și rece.
Eu mă vedeam ca într-un contre-jour. Din ce în ce mai blurată în lumina oamenilor care mă admirau. Nu exista fir de bucurie în mine, de poftă de viață. Reușitele profesionale, financiare nu mișcau nimic în mine. Cumpăram flori și aeriseam casa din obișnuință, dar nici acestea nu mai aveau efect asupra mea. Începusem să raresc mult ieșirile, plimbările și mai ales întâlnirile.
Aida left the chat.
Ai mei mă întrebau constant când fac copii, că ei abia așteaptă. Nu era nimic invaziv, era doar dragoste, aceeași dragoste cu care îmi pun șnițele la pachet în cutii goale de înghețată. Ai mei care au crescut o droaie de nepoți - copiii fratelui meu, copiii verilor mei, ai vecinilor și ai prietenilor. Ai mei pe care nu îi interesează realizările mele, deși se bucură pentru ele, ci doar vor să fiu fericită.
Doi ani mai târziu, m-am despărțit de partenerul meu și cu ocazia acestei vești, le-am spus și ce voiam să le spun alor mei de atâta timp, că nu pot face copii. De fapt, i-am spus mamei într-o conversație telefonică. Mama, probabil că i-a spus lui tata. Nu știu, nu am mai discutat despre asta de atunci. În conversația asta am fost foarte clinică. Informație și atât. Simțeam că mă sufoc când scoteam cuvintele alea pe gură. Mama a fost curajoasă și blândă, dar o simțeam cum își ține plânsul, știa cât de mult îmi doream copii. Am închis telefonul, mi-am pus adidașii în picioare și am mers la alergat. Am plâns vreo 10 kilometri.
De aici înainte am început să vorbesc despre asta. Nu m-am simțit mai bine sau mai ușurată, dar simțeam că mă apropii din nou de mine și asta nu a fost neapărat ușor. Oamenii au fost blânzi, așa cum au știut ei. Am fost întâmpinată cu ghirlande de păreri de rău. Mai toți au avut sfaturi, povești cu prietene care au rămas gravide după zece ani de încercări sau efectiv minuni care au sfidat medicina și mai ales de ce nu iau în calcul adopția. „Poate că e mai bine” a apărut în semn de încurajare în discuții. Noi, oamenii știm și avem păreri, nefiind rău intenționați. Cel mai bun sfat pe care l-am primit de-a lungul anilor, care mi-a fost dat între două fumuri de țigară de o doamnă, a fost: plângi, lacrimile nu pătează!
După despărțire și până în ziua de azi, toți bărbații cu care m-am văzut, cu care am fost, cu care am flirtat, cu excepția unuia, aveau copii. Ce mai plasă de prindere. Până aici am știut eu să mă fac bine.
Îmi făcusem „carte de vizită” din „condiția” mea, aproape că așa mă prezentam bărbaților. Mind the gap. Nu încercam să sperii pe nimeni, dar mi se părea important să știe când vedeam că lucrurile prind viteză într-un fel sau altul. N-a fugit niciunul din cauza asta. Alte cauze, alte bube, alte nepotriviri, dar nu asta. Mi-am dat seama că cel mai important a fost că n-am mai fugit eu.
Și pentru că anii au trecut peste mine și mă apropii ușor, ușor de 40, pentru că am o relație stabilă, lumea se simte datoare să întrebe dacă îmi doresc copii (și, da, partenerul meu are un copil). Am fost ceva timp delicată în răspuns, dar de ceva vreme încoace răspund cu „nu pot să fac copii”. Oamenii bat în retragere, se simt prost și sper eu că nu mai îndrăznesc să întrebe vreodată pe cineva care nu le este apropiat așa ceva.
De depresie știu sigur că m-am vindecat, de durut doare la fel de tare. Nu am trăit vreo revelație, nu am simțit că am renăscut, pur și simplu am acceptat greutatea bagajului meu și merg la drum așa. Nu mă mai gândesc zilnic la asta, pot chiar să iau și bebeluși în brațe fără să mă scurtcircuiteze gândul ăsta. M-am adaptat la mine. Nu mai fug, dar încă mai alerg.
