Sunt Florin, am 23 de ani și sunt jurnalist de investigație la Buletin de București. Aș fi putut deveni preot.
Studiam la Seminarul Teologic din Alba Iulia și când am văzut abuzul de putere făcut de director n-am putut să tac. Așa am devenit „dușmanul bisericii” și de atunci n-am închis niciodată ochii în fața abuzurilor.
Nu este ușor să fii mereu conectat la ce nu merge bine: în oraș, la politicieni corupți, afaceriști lacomi sau instituții nefuncționale. Unii oameni cred că noi, jurnaliștii, ar trebui să fim niște roboți. Suntem și asta uneori, dar mai corect e să spunem că suntem niște roboți expuși și psihic și emoțional.
În timpul unei investigații uneori mi-e teamă, uneori sunt dezorientat, iar alteori simt neputință. Despre neputința asta vreau să vă povestesc și am să încep într-unul din cele mai bogate orașe din țară. Otopeni. Administrat din 1996 de același om, Silviu Gheorghe, un primar care se descrie creștin, patriot, rocker și pasionat de munte.
Anul ăsta am muncit patru luni să înțeleg cum o parte dintre apartamentele sociale din Otopeni sunt ocupate de oameni din cercul lui apropiat: angajați ai Primăriei, consilieri locali, directori de instituții, foști angajați în administrația locală, membri de partid, chiar și preoți.
Pe hârtie, acestea sunt apartamente care ar trebui să ajungă la familii care au dificultăți în a-și găsi și întreține o locuință. De aceea și chiriile sunt sub 160 de lei pe lună, chiar și pentru suprafețe de peste 100 de metri pătrăți. Totuși, ele aparțin unor oameni cu bijuterii și ceasuri de zeci de mii de euro, cu apartamente în Milano și case cu etaj, tot în Otopeni.
Voiam răspunsuri, așa că am pornit la drum alături de editorul meu Cătălin Doscaș și video jurnalistul Andrei Ilieș de la Recorder.
Peste drum de principala poartă de intrare în cel mai mare aeroport al țării i-am găsit pe Maria, Nicolae și cei patru copii ai lor. Ignorați de autorități, sunt nevoiți să locuiască „abuziv“, spun ei, într-o casă improvizată, cu pereți crăpați și găuriți.
Ușile stau să cadă, iar în loc de geamuri au scânduri bătute în cuie. De vacarmul continuu de pe DN1 și huruitul avioanelor îi desparte un gard de plasă ruginit și un acoperiș șubred. Singurul paznic al familiei este un câine ajuns din întâmplare în jurul casei lor. Electricitatea există, dar instalația e improvizată. Apă curentă nu au avut niciodată, dar cară cu bidoanele de la un hotel din apropiere. Așa reușesc să facă mâncare și să-și spele copiii înainte să meargă la școală.
Mi-au spus că de-a lungul anilor au fost vizitați inclusiv de oameni din Primărie. Dar n-ar fi primit vești bune: li s-a transmis că nu există locuințe sociale libere. Și, chiar dacă ar fi, nu le pot primi căci n-au buletin de Otopeni. Practic nu îndeplineau o serie de condiții birocratice, cu care autoritățile n-aveau de gând să-i sprijine.
După ce am discutat cu Maria și Nicolae am plecat direct spre Primărie, unde funcționarii care trebuiau să ne explice cum se poate întâmpla o astfel de nedreptate s-au închis în birouri. Secretara, și ea beneficiară de locuință socială, ne-a zis în față că refuză să ne răspundă.
Pe urmă, am stat la colț de străzi să încercăm să intrăm în blocul în care subprefectul de Ilfov, unul dintre cei mai importanți liberali din județ, avea apartment social.
Într-un final, am intrat și pe clanța ușii era praf depus, facturile erau aruncate pe jos în fața ușii, iar la întreținere avea datorii de peste 2.000 de lei. Nici măcar nu folosea apartamentul. Dar tot se considera îndreptățit să-l aibă.
Nu este deloc ușor să documentezi nedreptăți atât de mari. Nu e plăcut să te doară, să te enerveze până în punctul în care să-ți vină să depui tu însuți o sesizare la DNA, deși știi că nu e rolul tău ca jurnalist.
În aceeași zi în care am vorbit cu Mărioara și Nicolae am fost și am văzut opulența din Primăria Otopeni. A fost o discrepanță la care încă mă gândesc. Sau mai bine spus, o lecție despre cum o instituție care trebuie să-i ajute pe cei vulnerabili din comunitate alege nu doar să-i ignore, dar în paralel să ofere locuințe sociale unor oameni care deja trăiesc în lux.
Pentru mine a fost și prima mea investigație video. Este, deocamdată, și investigația la care am muncit cel mai mult. Am început cu un drum la Tribunalul Ilfov, unde am scanat cu telefonul 1.000 de pagini de dosar.
Așa am ajuns să avem în mână fiecare contract de chirie socială din Otopeni, dar și legile și hotărârile în baza cărora s-au acordat. Am citit fiecare contract în parte, după care am făcut o bază de date în Excel, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Cu atâtea instituții netransparente jurnaliștii de investigație din România sunt nevoiți să devină maeștri în rezolvat puzzle-uri.
Știam că povestea este una bună și importantă, dar au fost multe zile în care adormeam cu gândul la una dintre fricile care nu-mi dădea pace: dacă nu sunt în stare să împachetez suficient de bine povestea pentru voi?
A trebuit să învăț să scriu un script, să învăț cum să-l citesc, iar apoi să ajut, cu ce mă pricep, la asamblarea clipului. Frica a dispărut când mi-am dat seama că nu sunt singur. Colegii de la Recorder, Cristian Delcea și Andrei Ilieș, au montat și editat, Emilian Mocanu ne-a făcut animațiile și identitatea vizuală, iar eu și editorul meu Cătălin am făcut de toate.
Când a ieșit, a bubuit. A ajuns astăzi la peste 255.000 de vizionări pe un canal care, la momentul publicării, avea doar 23 de abonați. Partidele de opoziție s-au folosit de munca noastră în campania electorală de la locale și a trebuit să le spunem să nu mai folosească imagini din investigație pentru atacuri politice. Nu am publicat în preajma alegerilor pentru că așa am planificat, ci pentru că atunci a fost gata. Inițial credeam că o să termin prin martie, dar am fost naiv.
Probabil vă întrebați dacă s-a văzut vreun impact în votul oamenilor.
Ce pot să vă spun e că Primarul Silviu Gheorghe câștiga de obicei cu 70-80%. Acum a avut un scor de doar 53 de procente, iar pentru prima dată din 1996 PNL a pierdut majoritatea în Consiliul Local. Dacă am contribuit la asta, nu știm. Cert este că în 2024 mai mulți oameni s-au gândit de două ori înainte să pună ștampila.
Sigur că și eu vreau schimbare după ce o nedreptate este pusă în lumina reflectoarelor. Doar că treaba mea ca jurnalist de cele mai multe ori se încheie în momentul în care am apăsat „publish” și nedreptățile devin, automat, treaba autorităților și a societății civile.
Da, ține de mine să mă interesez ce s-a schimbat și cum, dar multe altele nu am cum să fac și mă împac greu cu asta. Dorința de a face lumea mai bună, mai ales la nivel local, mă motivează. Apoi îmi dau seama că mai sunt mulți primari despre care ar trebui să scriu.
La Buletin de București i-am cam bifat pe toți din București și Ilfov. Muncim cu toții din greu și încercăm să fim fair față de public. Scriem despre politicieni de la toate partidele, însă publicul nostru citește mai ales articolele despre Florentin Pandele sau Robert Negoiță.
Și da, Pandele înseamnă și trafic pentru noi. Oamenii vor să afle lucruri nasoale, dar atâta timp cât nu le zdruncină convingerile. Dacă scriu despre greșeli pe care le fac primari sau figuri politice în care crezi sau arăt că barul tău preferat nu are autorizație, nu-ți mai place de mine ca jurnalist.
Nici asta nu e mereu ușor de dus.
Când mă gândesc la următorii patru ani, mă îngrijorează un singur lucru. Suntem prea puțini și nu o să avem capacitatea să scriem cât vor fura ei.
Vă mai mărturisesc ceva. După investigația din Otopeni am picat mai obosit și mai atins psihic ca oricând, însă tot publicul m-a ținut pe linia de plutire. Am primit sute de mesaje de apreciere în doar câteva zile de la oameni care au auzit pentru prima dată de Buletin de București. Am citit și răspuns la aproape toate comentariile de pe YouTube și au fost peste 1.000.
Cred că e important ca publicul să înțeleagă că e vital să ne scrie când greșim noi ceva, să ne dea ponturi despre ce nedreptăți văd în lume, dar să ne spună și „good job” când e cazul. Și dacă vreți să nu mai fim așa de singuri, susțineți-ne. Așa ne vom permite extra colegi cu care să investigăm orașul și primarii și să găsim nedreptăți care, poate, își vor găsi și soluții.
