Grija - Luiza Vasiliu

Martie 2023.

Avem un copil și trebuie să-l luăm de la creșă. La prânz am avut o întâlnire cu o sursă. Lucrăm la o investigație despre legăturile fraților Tate cu crima organizată din România. Când ne-am întors la redacție, Victor s-a prins că e urmărit de niște indivizi. Pe doi dintre ei a reușit să-i pozeze.

Șeful bodyguarzilor lui Tate a lucrat la DGPI, serviciul secret al Ministerului de Interne. Și cic-ar fi finul Măcelarului din Glina. Ăsta-i numele lui de interlop, nu e măcelar.

Acum eu stau la geamul din bucătărie și mă uit cum Victor traversează strada și-o ia spre creșă. Îi scriu pe Signal că îl urmărește un bărbat.

Peste jumătate de oră, stăm toți trei pe o bancă lângă bloc și împărțim o prăjitură. E 8 martie, ziua mamei. Dacă stai într-un spațiu public, se zice că ești protejat.

Până la scara blocului mergem aproape cu spatele. Încuiem ușa și respirăm. Urmăritorii se întorc și-a doua zi.

Rețeaua internațională de jurnaliști din care făceam parte atunci ne convinge că trebuie să dispărem din oraș până la publicare. Facem bagajele, ne luăm copilul și ne mutăm într-o ascunzătoare. Stăm acolo o lună și ceva, prinși între spaimă și dorința teribilă de-a ne întoarce acasă.

Jumătate de an mai târziu, Victor află cine ne-a urmărit. N-au fost interlopii lui Tate, a fost statul român.

La Iași, după un undercover pe care-l făcuse cu un funcționar corupt, procurorii DNA au deschis un dosar și l-au pus pe Victor sub urmărire. Pe Victor, nu pe funcționarul corupt.

Două luni i-au ascultat telefonul. Cel puțin 48 de ore au trimis echipe pe teren după noi. Deși au știut de la început că suntem jurnaliști.

Nu e ilegal, e imoral - e concluzia experților cu care am vorbit despre asta. O senzație teribilă de dezgust și de violare a vieții private.

Nu e de-ajuns cât de rupător e să fii jurnalist independent în țara asta, îți face și statul viața mai grea. Dacă voiau de fapt să ne afle sursele? Dacă au pus microfoane și acasă? Dacă nu e totul la dosar?

Paranoia e cu noi în casă. Mersi, DNA. Sensul meseriei ne scapă printre degete.

2024. Toamna. (Paula3)
Strâng mărturii despre experiențele femeilor care nasc în România. Se adună 650.

Șase sute cincizeci de femei care-mi spun ce n-au putut uneori să povestească nici familiilor lor. Îmi ia câteva luni bune să trec prima dată prin toate mărturiile. Nu pot să leg mai mult de câteva zile.

Trebuie să iau pauze. Să plâng, să mă uit în gol, să nu adorm, să fac altceva. Nici măcar eu, care învârt subiectul ăsta în minte de câțiva ani, nu credeam că e așa rău.

O femeie povestește cum a vrut să se arunce de la etaj în timpul travaliului, dar a văzut că-s schelele puse și s-a gândit că n-o să moară ea, dar o să-și omoare copilul. Așa că nu s-a mai aruncat.

Alta a fost violată de fratele ei mai mare la 14 ani și, când a ajuns la spital să nască, a fost umilită și maltratată de asistente.

„Suntem ca niște vite duse la abator”, zice alta. Și un cor de mărturii tragice îi dau dreptate: înjurături, minciuni, urlete, vină, coate în burtă, lipsă de consimțământ, copii despărțiți de mame zile la rând, singurătate, panică, senzația că ești doar un tub de făcut copii. Moarte.

„Ți-a plăcut să stai crăcită, ce te plângi acum.”
Femei legate de mâini și de picioare.
Cusute pe viu.

În spitale de stat și clinici private din orașele mari ale României. Recent, nu acum 50 de ani.

Sunt singura care știe toate suferințele astea. Depresia de după naștere, cât de greu le-a fost să facă pace cu trauma.

Ne pasă de natalitate, dar nu și de cum nasc femeile.

Citesc și recitesc. Încerc să fac o structură și-o ordine în toate.

Am o terapeută căreia i-am zis că, dacă n-o să mai pot, o să am nevoie de o ședință de urgență. Am aflat că expunerea la traumele altora se cheamă traumă second-hand și te poate împinge în șanț dacă nu ești atentă.

Sunt atentă. Învăț să iau pauze fără să mă simt vinovată. Mă joc cu copilul. Ieșim în parc. Gătim ceva bun. Uneori dansăm în casă.

Fac și eu ce pot.

Multă vreme am crezut că jurnaliștii sunt niște supermani, gata să intervină la orice oră din zi și din noapte pentru restabilirea dreptății.

Că nu au dreptul la o viață a lor, trăiesc mereu pentru ceilalți. Că nu pot lua pauze, pentru că oamenii răi nu iau niciodată pauză.

Noroc că-n ultima vreme începe să se vorbească pe la conferințele de jurnalism de grija de sine. Că și jurnaliștii sunt oameni. Că nu poți avea grijă de ceilalți dacă nu ai grijă de tine.

Zdreanță sorosistă.
Fă, cancerul să te mănânce.
Fă-ți bagajele, Siberia scrie pe tine.

Astea au început să curgă după ce-a câștigat Georgescu primul tur.

Am lansat un newsletter cu Victor, unde-am început să scriem despre operațiunile rușilor, AUR, dezinformare, extrema dreaptă. Se cheamă Drepturi și strâmbe, îl găsiți pe Substack.

„Știm unde locuiți, avem liste cu voi, o să vedeți voi ce-o să pățiți când o să câștigăm”, i-a zis un pro-rus lui Victor, când l-a sunat să-l ia la întrebări pentru investigația despre banii rușilor în România.

În weekend-ul în care Potra a fost prins venind spre București cu arme și liste cu jurnaliști, am făcut un atac de panică. N-am vrut să rămân singură acasă.

Noaptea visam grupări de mascați care dădeau buzna peste noi. Uitasem să luăm o pauză.

Nu părea că mai contează ce facem. Orice publicam era primit de o armată de jeguri / jurnaliști vânduți / trădători.

Când vine extrema dreaptă, jurnaliștii sunt primele ținte. „O rețea de crimă organizată”, așa a zis un lider AUR despre presa din România.

Trăim cu toții vremuri complicate. Zidurile străvezii care ne protejau până acum și ne făceau să ne simțim în siguranță se fisurează sub ochii noștri.

Unde fugim dacă vine războiul peste noi?
Ce facem dacă vine AUR?
Cum ne protejăm?

Nu e greu doar pentru jurnaliști. E greu pentru toată lumea.

O rană morală - așa am aflat că se cheamă sentimentul de-a fi martor fără nicio putere la nedreptatea lumii.

Și nedreptăți avem o grămadă. De când ne trezim și până adormim. Și-n timp ce dormim, în alte părți ale lumii, alți oameni continuă să moară.

Cum trăim cu toate lucrurile astea?

Am ajuns să-mi construiesc un mic sistem de apărare în fața deznădejdii și-a expunerii la traumele altora și la valurile continue de știri despre genocid, război, extremiști etc.

Și cred că fiecare dintre noi ar trebui să-și construiască o mică fortăreață în care să se retragă din când în când.

Să adormim cu o carte și să ne trezim tot cu ea în loc de telefon.
Să stăm mai puțin prinși în algoritmii carnivori ai social media și mai mult în offline.
Să schimbăm o vorbă cu un vecin, cu un necunoscut.
Să ne reamintim că suntem cu toții oameni.
Să căutăm punți comune mai ales atunci când toate podurile au ars.

Să ne ocupăm de ce putem controla:
o masă bună, o ieșire cu prietenii, un concert.
Să susținem cauzele în care credem.
Să ne concentrăm pe lucrurile mici.

O plantă.
O pisică.
O plimbare.
O frunză.

komorebi e numele japonez pentru razele soarelui strecurându-se printre crengi.

O seară ca asta.
O explorare continuă a teritoriilor unde poate crește speranța.
Reamintirea motivelor pentru care facem ce facem.

Răspunsul la rana morală e curajul moral.
Să nu renunțăm să construim lucruri împreună.