Când am aflat că trebuie să proiectăm și câteva imagini cât suntem pe scenă, prima dată m-am gândit la poza asta în care salvam ce se mai putea salva cu niște prieteni. Dar între timp m-am retras din activitate și mă ocup cu bombănitul de pe margine.
Bună seara, nuumele meu este George Gîlea, sunt jurnalist și locuiesc în frumoasa noastră capitală. Înainte de asta, m-am născut în Galați și am copilărit în zona intersecției 22, spre Două babe. Zona se numește așa pentru că două bătrâne au fost ucise în anii 80, într-o crimă odioasă, acolo. Și noi, la mai mult de 30 de ani distanță încă spuneam șoferului în maxi-taxi: O stație la Două babe, vă rog!
Pe la sfârșitul clasei a 4-a m-am mutat în Comuna Greci, Județul Tulcea.
Asta este o imagine reprezentativă, deși e în afara localității. E o regiune foarte frumoasă în nordul Dobrogei, cu peisaje pe care nu le întâlnim în altă parte în țară.
Am locuit în Greci până la sfârșitul liceului. Un fel de golden age în care am făcut de toate. Am prășit, am cosit, am adunat floare de tei în pădure, dar am avut și câțiva prieteni extraordinari alături de care am cutreierat locurile.
Când am intrat în clasa a V-a ministerul Educației s-a gândit la un experiment și ne-a repartizat pe clase, de la A la E, în funcție de rezultatele școlare.
Eu am ajuns la a V-a A, pentru că luasem premiul II în clasa a IV-a, deși n-am fost niciodată un elev studios. Dar iată-mă alături de copiii buni. Ăia răi erau la a V-a E, toată lumea știa.
Scoala Stejarul din Greci. Eu nu am învățat aici, dar mi s-a părut întotdeauna foarte frumoasă. Înțeleg că între timp a fost renovată, n-am mai fost de mult acasă... A fost însă o perioadă în care ne întâlneam des în curtea școlii Stejarul.
În clasa a VIII-a s-a încheiat o etapă. Unii au mers la liceu în Tulcea sau Constanța, alții la profesională. Cel mai apropiat liceu de Greci era în orașul Măcin, la vreo 15 Km, așa că după capacitate am mers acolo.
Principala mea problemă în cei patru ani de liceu nu a fost legată de ce învățam la școală sau de relațiile cu profesorii ori colegii, ci faptul că nu aveam cu ce să ajung la Măcin și mai ales cu ce să plec spre casă. Cu excepția unor scurte perioade în care am făcut naveta alături de ceilalți colegi, în cea mai mare parte a celor 4 ani, nu mi-am permis să plătesc abonamentul pentru transport. Nu costa foarte mult. Din câte îmi amintesc maxim 150 de lei pe lună. Dar cum spunea Ilie Moromete: de unde să-ți plătesc dacă n-am?
Așa că singura opțiune a fost să fac autostopul în fiecare zi, dimineața la 7.00 și după-amiaza la 14.00. Cu plecatul era ceva mai simplu, pentru că mă știau consătenii și se găsea mereu câte unul să mă ia și pe mine.
La întors însă era mai complicat, pentru că găseam mai greu pe cineva cunoscut. De obicei mergeam cu oameni care se îndreptau spre Tulcea sau Constanța și care mă lăsau la o intersecție la vreo 4 km de comună. De acolo mă descurcam. În plus, iarna sau în sezoanele cu ploaie era enervant să stai o oră sau două, la marginea orașului, în câmp.
Am fost întrebat la ce mă gândeam în timpul ăla? Ce întrebări îmi puneam despre situația în care mă aflam. Vă spun sincer că nu erau cine știe ce întrebări. Mă gândeam că o să ajung acasă și o să mănânc, sau că o să mă văd cu prietenii spre seară. Chestiuni de genul ăsta, pe termen scurt. Nu mă gândeam că ministerul Educației ar trebui să știe că un copil dintr-o comună din Tulcea stă pe marginea drumului și nu are cu ce ajunge la școală.
Pentru mine nu cred că asta a fost o experiență revelatoare sau formatoare de vreun fel. A fost o experiență enervantă mai de grabă.
La fel de sincer vă spun că nu știu de ce am continuat să mă duc la școală, având în vedere lipsa de perspectivă. În primii ani de liceu nu vedeam realistă ideea de a merge la facultate. Asta presupunea un loc la cămin, sau dacă nu prindeam, o chirie. Mai departe asta însemna că trebuie să-mi găsesc un serviciu. Am calculat la un moment dat și mi-a dat că în cei 3 ani petrecuți la facultate în Galați am schimbat 10 chirii și 10 joburi. Am montat antene TV pe casele oamenilor, am fost barman, am citit repartitoare termice, am vândut abonamente de telefon, am fost crupier într-un cazinou din Brăila. În tot timpul ăsta mergeam la facultate și făceam în paralel tot felul de proiecte printr-un ONG pe care îl înființasem cu grupul nostru de prieteni. Nu știu când aveam timp să facem atât de multe lucruri.
Faptul că acum nu mai am nevoie de ajutorul statului să mă deplasez de colo colo, ci îl ajut eu pe el, plătind taxe și fiind un bun cetățean care sprijină inițiativa civică, se datorează în primul rând prietenilor mei. Întotdeauna am avut norocul să am alături prieteni de la care am avut ce învăța. Oameni care cântau sau jucau teatru, oameni care citeau mult și erau pasionați de istorie sau filosofie. Așa am ajuns și eu să studiez filosofia. În fotografia din spatele meu, în colțul din stânga sus este profesorul nostru de filozofie modernă Ion Cordoneanu. Cred că era chiar ziua lui, după tricoul pe care-l poartă. Îi făcusem noi un tricou în care l-am adăugat și pe el în photoshop, în celebrul tablou al lui Rafael – Școala de la Atena.
Alături de acești prieteni și de alții care nu se văd în poza asta, am făcut festivaluri de teatru de la 0, expoziții de artă, dezbateri serioase pe teme de democrație în care implicam toate liceele din oraș, dar și studenții.
Am vrut să vă povestesc acest aspecte din experiența personală pentru că unul din patru copii din mediul rural renunță la școală după gimnaziu. Motivele pentru care un sfert dintre copiii de la țară nu ajung până în clasa a 9-a sunt multe. Iar unul dintre ele este că nu au cu ce să ajungă la școală.
Dincolo de poveștile personale, de sprijinul acordat celui vulnerabil, interesul nostru comun este să avem o societate sănătoasă. Iar asta se întâmplă greu când atât de mulți copii sunt lăsați în urmă.
Pentru oricine a trăit în România după 1990, expresia generație de sacrificiu - din perspectiva educației, este una familiară și familială. Pentru că aproape fiecare membru al fiecărei familii face parte dintr-o generație de sacrificiu, iar asta face din noi toți o societate sacrificată.
Când fiecare ministru încearcă ceva nou în educație - și am avut, în medie, un alt ministru la fiecare 1 an și 4 luni -, încercările devin experimente, iar sintagma generație de sacrificiu nu mai are nimic nobil, ci devine nocivă.
Fundația World Vision România a publicat recent un raport în care arăta că programul național Masă Sănătoasă, pilotat în 450 de școli din țară, a funcționat de fapt în doar 36% dintre aceste școli. Iar dintre astea, 60% au înțeles să le dea copiilor un sandwisch ca fiind masă sănătoasă. Asta în condițiile în care pentru prea mulți dintre acei copii, masa de la școală este principala masă din zi. Mai mult, pentru unii copii este principalul motiv pentru care se întorc în clasă în fiecare zi. E stupid să tot repetăm, de-a lungul anilor, beneficiile transportului gratuit și a unei mese calde pe zi pentru elevi. Sunt principalele măsuri care reduc abandonul școlar. Iar noi încă pilotăm (prost) programe despre care discutăm de ani de zile.
Educația a fost întotdeauna o prioritate, declarativ. De-adevăratelea, nu prea. România are cea mai mare rată de abandon școlar din Uniunea Europeană - 16%. Unul din cinci tineri între 15 și 29 de ani nu urmează nici o formă de învățământ și nici nu lucrează. 42% dintre elevii noștri sunt analfabeți funcțional. Poate ar fi util să trecem în revistă toate experimentele făcute pe generațiile de elevi, care ne-au adus în această situație. Prefer să ne uităm, însă, spre viitor.
În concluzie, ca un îndemn personal pentru cei mai tineri: rămâneți în școală, puneți-vă întrebări, înconjurați-vă de prieteni care vă inspiră, faceți lucruri!
Iar pentru cei mari: hai să rezolvăm transportul și mâncarea, ca să putem trece și la chestiuni mai complicate. Important e să fie elevii în clasă când vorbim cu ei.
Altfel, se apropie Evaluarea Națională și Bacalaureatul. Le urez de pe acum success tuturor copiilor care au ajuns în acest punct! Sper doar ca atunci când copiii lor vor fi elevi să nu li se mai spună că sunt o generație de sacrificiu.
Mulțumesc!