În 2001 a fost adoptat primul document național în domeniul prevenirii corupției. 23 de ani mai târziu suntem la a șasea strategie națională anti-corupție. Cu toate astea, conform Eurobarometrului de anul acesta, 51% dintre români spun că se simt afectați de corupție în viața de zi cu zi, în timp ce media Uniunii Europene e de 27%.
Simplist vorbind, corupția este un comportament contrar unor reguli juridice sau morale. Corupția este atunci când dai mită pentru eliberarea nelegală a unei autorizații de construire sau certificat medical. Corupția este și atunci când cineva cere o sumă de bani și promite că va pune o „pilă” la o comisie de concurs.
De 7 ani sunt consilier juridic la Ministerul Justiției. Printre altele, scriu opinii și puncte de vedere referitoare la diferite probleme juridice de drept penal. De la infracțiuni în general, inclusiv de corupție și executarea pedepselor de către deținuți, la chestiuni de organizare administrativă, sănătate mintală, drept internațional, protecția drepturilor omului și multe altele.
Munca pe care o fac implică multă concentrare, ore de cercetare și atenție la detalii. Pentru că o virgulă pusă greșit poate schimba sensul unui text juridic, iar orice omisiune poate să aducă consecințe negative pentru multe persoane.
Anul trecut am fost cooptat în calitate de expert evaluator în cadrul Strategiei Naționale Anticorupție. Fac asta în mod voluntar și nu sunt plătit în plus. Am fost în misiuni de evaluare la mai multe instituții publice și mă îngrijorează să constat că realitățile instituționale sunt departe de ideal, iar standardele anticorupție încă nu sunt aplicate în mod riguros.
Strategia Națională Anticorupție este un instrument de prevenție menit să îndrume sectorul public și privat să elaboreze proceduri interne prin care să reducă riscurile de corupție. Adică să atingă un nivel mai mare de integritate prin transparență și eficiență. Dar pentru asta e nevoie ca instituțiile publice să-și asume o serie de standarde sau obiective minime. De exemplu, să ofere consiliere etică sau de integritate propriilor angajați, să publice informații de interes public sau să facă o evaluare a riscurilor de corupție și a incidentelor de integritate din instituție.
Ce fac eu ca evaluator nu duce în final la aplicarea de sancțiuni. Nu dau amenzi, nu aplic pedepse, nu trag la răspundere instituția ori conducătorul ei. Scopul meu este să ajut instituțiile să funcționeze mai bine. Și fac asta pentru că sunt convins că dacă instituțiile ar aplica mai bine strategia, ar fi mai eficiente, mai performante și mai puțin supuse riscurilor de corupție.
Totuși, în multe instituții, și eu, și colegii mei suntem primiți cu mare reticență. Câteodată simt că sunt privit ca un ciudat care a venit să-și bage nasul în treburile lor. De fapt, vreau să înțeleg cum funcționează instituția ca și cum aș fi angajat acolo și să ajut ca lucrurile să meargă mai bine administrativ.
Înainte să merg în misiunea de evaluare, am un obicei care mă ajută să fiu mai aproape de realitatea de acolo.
Caut în presa online informații despre incidente și controverse în care instituția evaluată să fi fost implicată. Cazuri de corupție, critici ale presei și societății civile, plângeri din partea angajaților instituției, orice. Dacă găsesc astfel de știri, am niște indicii că acolo există o problemă. Pentru că orice nelegalitate reprezintă, în sine, un eșec al prevenției. Iar orice caz de corupție pune instituția într-o poziție vulnerabilă și reduce încrederea opiniei publice.
După fiecare misiune, scriu un raport de evaluare împreună cu colegii mei Dacă găsesc probleme, în special mecanisme interne ineficiente, fac recomandări. Dacă găsesc bune practici, bucuria mea. Vreau să le promovez și la nivelul altor instituții.
Să vă povestesc câte ceva din ce-am întâlnit.
La capitolul resurse umane am descoperit într-o mare instituție de cultură din România că angajații refuzau să ofere consiliere etică sau de integritate colegilor pentru că nu erau plătiți suplimentar. Din fericire, lucrurile nu s-au blocat acolo, iar acum există angajați care se ocupă de asta. Cu acea ocazie, am recomandat ca și pe viitor să găsească soluții astfel încât refuzul unor angajați să nu afecteze modul în care instituția implementează strategia anticorupție.
Am mai văzut cazuri în care personalul era suficient, dar supraîncărcat. Alteori însă am constatat că personalul care lucrează efectiv este insuficient, dar secretarele și șoferii sunt peste un necesar rezonabil.
La fel cum există și cazuri în care unii muncesc enorm și alții stau relaxați în birouri. Lumi paralele în aceeași instituție, uneori pe același palier sau în același birou. Deși nu dictez organigrama de personal sau cum să fie corect gestionată resursa umană, arăt unde există un dezechilibru mare și recomand instituției să remedieze problema. În recomandările mele pun accent pe pregătirea profesională a angajaților deoarece perfecționarea continuă favorizează performanța.
Când vine vorba de date de interes public, în 2024 încă mai există instituții cu site-uri contraintuitive, în care găsim foarte greu informații esențiale. Sau nu le găsim deloc. Iar această opacitate naște sentimentul că instituția ascunde ceva.
O altă situație întâlnită este că instituțiile au proceduri interne elaborate, dar le au doar formal, ca să bifeze obiectivele. Unele instituții au proceduri interne foarte ample, elaborate uneori prin copierea legii, care, nu oferă claritate. Altele preiau procedurile de altundeva și nu le mai adaptează la specificul organizațional intern.
De exemplu, un Plan de integritate de la Ministerul Culturii nu poate funcționa identic și la instituții din subordine, cum ar fi teatrele.
Am mai întâlnit o situație în care nu am putut identifica măsurile preventive propuse, dispuse și implementate pentru un incident de integritate întrucât evaluarea internă a acelei situații trena de multă vreme. Concret, vicepreședintele unei autorități publice, o persoană politică proeminentă la acea vreme, a fost acuzat în 2022 de infracțiuni de corupție. La câteva zile după ce mass-media a scris despre acest caz, a fost demis de Parlament. Situația a fost inclusă într-un raport anual, dar acesta nu a fost publicat pe site-ul instituției, așa cum cere metodologia.
În mod ideal, standardele anti-corupție ar trebui să fie aplicate în mod egal, fără să ținem cont de persoană sau funcția deținută. Măsurile preventive își pierd din eficiență dacă sunt dispuse după mult timp de la producerea incidentelor.
Anul acesta evaluez procedurile de lucru referitoare la protecția avertizorilor în interes public. Știți voi… acele persoane care sesizează în interiorul instituției anumite încălcări ale legii înainte să se adreseze parchetului sau poliției. Unii îi numesc „turnători”. Eu îi numesc „gardieni ai transparenței” și mă implic ca ei să fie protejați în mod real.
Deficiențele din interiorul unei instituții se văd din exterior. Cum? Păi, statul livrează cetățenilor servicii publice deficitare. Într-un efect de domino, imaginea instituției este pătată și încrederea opiniei publice în instituție scade.
Pentru a schimba percepția asupra corupției nu e suficient să avem o Strategie Anticorupție sau o Direcție Națională Anticorupție puternică. Să prevenim e mult mai ușor decât să combatem.
După ce instituțiile susțin „extemporalul anticorupției”, rapoartele noastre sunt publicate pe site-ul Strategiei Naționale Anticorupție.
Sper că v-am trezit curiozitatea și vă invit să le citiți. Ele oferă instituțiilor naționale modele de măsuri, bune practici, dar și exemple de „așa nu”.
Ca să avem instituțiile publice pe care ni le dorim cu toții, sper ca aceste rapoarte să fie citite mai ales de cei responsabili de implementarea acestei strategii. Numai așa instituțiile pot deveni mai transparente, mai eficiente, mai conectate la nevoile reale ale societății. Iar progresul va veni de la sine.
