Dreptatea nu vine de-a gata - Filip Cosma

Sunt avocat în Baroul Cluj de 9 ani și, cam de tot atât timp, sunt voluntar la asociația PRIMA DATĂ ACASĂ, o organizație non-profit care construiește locuințe pentru familii în situații grele, care n-au avut niciodată o casă.

Facultatea m-a învățat că legea este una pentru toți. Viața mi-a arătat că lucrurile nu sunt așa simple. Unii par „privilegiați”. Am aflat acum câțiva ani, deși probabil ar fi trebuit să învăț asta la Drept roman în facultate, că etimologia cuvântului „privilegiu” este „privus” (privat, în latină) și „lex” (lege), altfel spus: lege privată.

De asta cred că, în calitate de avocat și ca voluntar deopotrivă, atunci când pledez și atunci când construiesc, de fapt demolez niște privilegii. Lucrez, atât cât ține de mine, pentru o lume în care toți avem aceleași șanse. În care DREPTATEA e aceeași pentru toți.

Drumul ăsta începe când devii conștient de propriile privilegii. De exemplu, eu sunt privilegiat pentru că m-am născut în etnia majoritară a țării ăsteia – nimeni nu mi s-a adresat cu lipsă de respect doar pentru nuanța pielii mele sau pentru accentul cu care vorbesc. Sunt privilegiat că nimeni nu a comentat vreodată, când am urcat la volan, „Doamne, uite cum conduce boul ăsta! De fapt nici nu mă mir, că e bărbat!”. Sunt privilegiat pentru că familia în care m-am nascut și-a permis sa mă susțină. Sunt privilegiat ca am un acoperiș deasupra capului, ca am o locuință pe care o pot numi ACASĂ și că, în acest spațiu sigur, pot exista după bunul meu plac.

Iar privilegiul înseamnă putere și, pentru mine, puterea de a ajuta.

Prima dată când am reprezentat pe altcineva în instanță a fost când mi-am reprezentat bunica, fără să fiu încă avocat, doar în calitate de nepot cu diplomă de licență în drept, proaspăt ieșit din facultate. Buni Pușa avea de primit înapoi un teren de la stat, doar că terenul fusese dat de Agenția Domeniilor Statului în grija unei societăți comerciale și, bineînțeles, firma respectivă nu voia să piardă terenul.

Am mers la Judecătoria Carei, într-o sală în care cauzele civile și penale se judecau împreună, atât de aglomerată încât persoana din boxa acuzaților avea cel mai mult spațiu de respirație. Alături de bunica mea mai fuseseră chemate alte 30 de persoane, cu teren din aceeași grădină. Am mers cu note scrise, cu motivele pentru care acțiunea societății trebuia respinsă și menținute hotărârile de retrocedare. Judecătorul a fost de acord. A respins acțiunea și, în motivare, a preluat aproape integral argumentele mele. În momentul ăla m-am simțit cel mai mândru vreodată. Firma la care ajunseseră terenurile bunicii a făcut apel și a pierdut și acolo. Victorie pentru bunica, am zis!

A fost prima dată când am simțit că am contribuit la ideea de dreptate, pentru cineva important din viața mea.

Dar nu toate poveștile au final fericit. 

În școala primară aveam un coleg de clasă, Radu, pe care îl chemam la mine să ne jucăm cu LEGO-urile mele. Eu aveam un sertar plin. Radu nu avea LEGO, dar de fiecare dată când venea îmi zicea, cu speranță în ochi, că tatăl lui, care era șofer de TIR, îi va aduce LEGO din Germania și data viitoare ne jucăm la el. Din câte știu, Radu nu a primit niciodată vreun LEGO.

În schimb, într-o zi după școală, am mers cu el la tatăl lui, căruia voia să-i ceară cinci lei. Țin minte că nu era o sumă uriașă, adică puteai să iei cel mult 10 gume turbo de banii ăia. Tatăl lui Radu era pe stradă, în spatele blocului, și discuta cu alți adulți. Radu l-a salutat și l-a rugat să vină mai aproape, să îi zică în privat ce își dorește. Țin minte că am fost șocat de gratuitatea violenței: în secunda în care a îndrăznit să ceară banii, tatăl lui l-a pleznit fără niciun avertisment. Nu mai țin minte restul discuției, dar încă am amintirea feței lui roșii a lui Radu, încercând fără foarte mult succes să își țină lacrimile în frâu.

Radu era un copil vesel și isteț. Cu toate că îi mergea mintea, era codașul clasei. Nu am înțeles atunci de ce, dar îmi amintesc că Radu și familia lui nu au locuit în același loc pentru mai mult de 6 luni - 1 an. Locuiau în chiriile pe care și le puteau permite. Unde era dreptatea?

Sunt curios -- dacă cel puțin ar fi avut o locuință stabilă, ar fi avut rezultate mai bune la școală?

Mi-am răspuns la întrebare prima dată când am mers voluntar pe șantierul asociației PRIMA DATĂ ACASĂ. Asociația asta a fost creată pe ideea simplă că unor oameni aflați în condiții grele trebuie să le oferim un ajutor concret, nu milă.

Da, construim locuințele alea sociale de care ați auzit prin „campanii de marketing”. Diferența e că la noi o locuință costă mult mai puțin de 35.000 de euro și chiar se construiește. Familiile lucrează la construcția caselor, iar apoi returnează costul materialelor, în rate fără dobânzi sau comisioane. Banii care se întorc ne permit construcția altor și altor locuințe. Rolul meu e să ajut pe teme juridice, unde mă pricep, iar pe șantier, unde nu mă pricep, merg să construiesc cot la cot cu alți voluntari. E ca la piesele de Lego: cu niște instrucțiuni clare, elementele casei se potrivesc ca sa dea forma dorită. 

Nu fac asta pentru recunoștință, nu mă mișcă mulțumirile beneficiarilor sau emoțiile care îi încearcă când se mută prima dată în casele lor. Ei au muncit mai mult ca mine la casă și e absolut reușita lor.

Fac asta pentru că am văzut câte se schimbă după ce familia se mută. Oameni care trăiau cu frica de mâine încep să aibă încredere în ei înșiși. Apoi, încep să aibă încredere în cei din jur. Învață să lucreze împreună. Descoperă că pot ajuta și că pot cere ajutorul. Relațiile dintre părinți și copii devin mai bune. În viața lor greu încercată, se face un pic de dreptate.

O mamă ne-a povestit că, după ce s-a mutat în casa nouă, și-a completat studiile pentru a deveni asistentă medicală. În vorbele ei: „era prima dată când puteam să-i zic fiului meu <<du-te la tine în cameră, mama are de învățat>>”. Era prima dată că aveau două camere.

Directorul asociației mi-a arătat acum câțiva ani un raport mai vechi, de la începutul anilor 2000, pe coperta căruia era o fetiță zâmbind în fața noii ei case. „În toamna asta, fetița aia merge la facultate. E prima din familia ei”.

Când o familie primește cheia casei la care a muncit, simt că s-a mai făcut un pic de dreptate pe lume.

Ăsta este rezultatul care mă face să mă ridic dimineața din pat și să știu că ce facem la asociație facem bine. Sunt convins că lumea asta în care trăim, că societatea noastră, cu toate hibele ei, nu e un joc cu sumă zero, adică nu e nevoie ca tu să pierzi pentru ca eu să câștig. Cred în conceptul aparent oximoronic de „egoism altruist”. Poate fi rezumat la „ți se merită ție personal ca individ să îți ajuți aproapele. Dacă crești nivelul de trai al altora, faci să fie mai bine tuturor”. Voluntariez pentru că vreau să contribui pentru binele comun, să prosperăm ca societate printr-o mână de ajutor dată câtorva indivizi.

În momentul de față, în România și cam peste tot în lume, și cu precădere în marile orașele, există o criză de locuințe. Foarte simplificat, în termeni de piață liberă: oferta de locuințe este prea mică, aș spune chiar „mult prea mică”, pentru o cerere uriașă. Cine plătește chirie în Cluj, știe. Prețurile ridicate i-au îmbogățit pe unii, dar lasă în urmă categorii întregi de persoane care nu își mai permit să locuiască în orașul în care, de multe ori, s-au născut, au crescut și în care și-au dus viața.

Ce putem face? Să ajutăm cum putem, să construim case la prețuri rezonabile, să cerem instituțiilor statului să simplifice birocrația, dar și să construiască chiar ele locuințe sociale.

De când am fost prima dată în instanță în cauza bunicii mele, s-au schimbat multe.

În ultimii 10 ani, mi-am terminat stagiul și am devenit avocat definitiv. Am trecut prin experiențe care m-au cizelat, m-au făcut să înțeleg mai bine natura umană și m-au făcut să privesc mult mai nuanțat tot ce anterior părea alb-negru. România a avut 9 guverne fără să le numărăm pe cele interimare, o criză economică și o pandemie. Asociația ACASĂ a construit o stradă în comuna Jucu, a renovat trei cabinete medicale și din banii economisiți a contribuit la renovarea unei școli.

Ce nu s-a schimbat în ultimii 10 ani? După atâta timp de la marea mea victorie în procesul bunicii, Agenția Domeniilor Statului tot nu a eliberat terenul, ca să poată fi retrocedat. Ce a făcut în schimb? L-a dat în concesiune unei alte societăți agricole, ignorând decizia instanței cu liniștea celui ce se știe la pus la adăpost legea lui privată.

Mi-ar plăcea să trăiesc în lumea în care statul, căruia îi cedăm libertăți personale în schimbul siguranței oferite, își facă treaba pentru toți.

Ar fi minunat să știu că PRIMA DATĂ ACASĂ nu mai are beneficiari, pentru că NU mai sunt persoane care, deși obțin legal venituri, nu își permit o locuință decentă. Ar fi minunat să știu, ca avocat, că nu mai trebuie să mă judec cu statul pentru a obține ceea ce statul ar fi trebuit să facă singur și de bunăvoie, de la bun început.

Dar de 10 ani, învăț zi de zi că justiția, ca și dreptatea, nu vin de-a gata. Au nevoie de noi să devină realitate. Au nevoie să ne transformăm privilegiile în putere. Să facem alegerea de a-i apăra și ajuta pe cei care nu au acum puterea să se apere și să se ajute singuri.

Putem apăra dreptatea în sala de judecată, pe un șantier sau acolo unde lucrăm fiecare. Cu robă sau cu cască, cu costum sau salopetă, din altruism sau egoism interesat. Important e să facem această alegere, pentru că suntem singurii care o putem face!