Mă numesc Georgiana Pascu și sunt parte din Centrul de Resurse Juridice (CRJ), unde coordonez programul Pledoarie pentru Demnitate. De mai bine de 20 de ani, CRJ luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități mintale, instituționalizate, care nu mai au forța să-și ceară drepturile sau a căror voce nu a fost niciodată auzită.
În 4 iulie anul trecut, puțin după ora 7, am început să primesc mesaje pe WhatsApp: „Deschide televizorul!”, „Ascultă la radio! Mascații au descins în mai multe locuri cu oameni din ăia de-ai tăi”! Am răspuns pe rând cu: „Să fie sănătoși, nu mă interesează”.
Ministrul Muncii de la acel moment, domnul Marius Budăi, ne interzisese accesul în centre și, în ciuda plângerilor noastre și a investigațiilor jurnalistice publicate de Ovidiu Vanghele, de la Centrul de Investigații Media, și Bianca Albu, de la Buletin de București, aveam certitudinea că nu o să mai facă nimeni, nimic.
Dar puțin mai târziu a apărut și comunicatul procurorilor DIICOT cum că au fost ridicați liderii grupurilor care au pus la cale afacerea cu azilele de bătrâni și persoane cu dizabilități din Ilfov și București, de pe urma cărora câștigaseră milioane de euro. Telefonul suna non-stop: „Mergeți să vedeți că sunt lăsați oameni pe câmp”, „În casa din vecini sunt oameni închiși”, dar și mesaje din categoria: „Din cauza voastră suntem controlați și cei de bună credință, ni se caută nod în papură și suntem amendați sau închiși. Să vină CRJ-ul să îngrijească oamenii”.
Totuși, un mesaj ne-a trimis direct în subsolul unui alt centru privat, de această dată din Mureș.
„Vă rog, mergeți să îi scoateți pe prietenii mei de la Căsuța lu Min”, ne-a implorat un tânăr de doar 19 ani.
În 27 iulie am găsit în subsolul centrului administrat de doi ofițeri de poliție și o infirmieră, mai mulți oameni închiși într-un subsol, deshidratați, înfometați, lăsați să zacă pe jos, pe saltele murdare, între pamperși, nisip, moloz și cabluri electrice.
Ce a urmat este deja cunoscut: arestarea mai multor inculpați pentru șase luni, audierea a zeci de persoane, expertize medico-legale.
De ce noi? CRJ este singurul ONG care a solicitat și a primit, în baza unor protocoale cu statul, dreptul să viziteze inopinat centrele de îngrijire și spitalele de psihiatrie în care stau închise persoanele cu dizabilități mintale în România. În ultimii 20 de ani am vorbit cu aproape toate centrele din această țară și am făcut vreo 400 de vizite. Și pot să vă spun că realitatea de acolo este o rușine pentru noi toți. Este umilință, este suferință, este moarte lentă.
Ce au în comun cele două momente de anul trecut?
Bătaia, legarea, umilința, înfometarea, sedarea în afara legii, privarea abuzivă de libertate, lipsa serviciilor de recuperare medicală sau psihologică, îngrădirea accesului membrilor de familie în centre, lipsirea totală de apărare a sute de oameni denumiți pompos „beneficiari ai DGASPC – direcțiile generale de asistență socială”. Imaginați-vă că printre aceștia au fost și minori, persoane care nu împliniseră 18 ani la transferul în centrul din Mureș. Unii au murit acolo sau la scurt timp după scoaterea din aceste centre private, pentru ca alții să facă profit.
Este ceea ce presa a numit „azilele groazei” – niște instituții de ocrotire unde aceste persoane ar fi trebuit să fie îngrijite din bani publici: 7 sau chiar 10.000 de lei pe lună pentru fiecare, în medie. Dar vreau să insist pe ceva ce mulți dintre noi nu recunoaștem: aceste azile nu sunt „ale groazei”, sunt „ale noastre”. Ne aparțin, ne reprezintă și reflectă felul în care ne îngrijim de cei mai vulnerabili dintre noi.
Ce s-a întâmplat cu beneficiarii?
În primul rând, au picat doi miniștri: cel a Muncii a fost demis și cel al Familie a plecat, a început urmărirea penală a mai multor inculpați, cei de la Mureș au stat închiși șase luni, zeci de persoane au fost trimise în judecată la Ilfov și la Mureș, și Prim-Ministrul a anunțat controale în toată țara. Părea că pentru prima dată reprezentanții statului român s-au trezit și le pasă. Dar acest discurs nu a ținut mult.
A trecut mai bine de un an de la descinderile din Ilfov și Mureș. Zeci de persoane au fost trimise în judecată pentru trafic de ființe umane, exploatare și constituirea de grup infracțional organizat. Iar statul „a intervenit” mutând beneficiarii. Dar când ne-am uitat unde au fost mutaţi – am văzut că, de fapt, a fost o măsură doar de ochii lumii.
Îmi vine în minte cazul Alinei pe care am găsit-o în centrul din Mureș, menționat anterior. A fost mutată în alte centre, unde a fost iar legată și ulterior abandonată în Spitalul de Psihiatrie Obregia. De acolo statul a încercat din nou să o „salveze”, și a tot salvat-o până a ajuns direct la terapie intensivă, la Spitalul Universitar de Urgență București. Acolo, Alina a murit. Și pe nimeni nu a interesat cum a fost posibil. Împlinise de curând 18 ani.
Practic, și când statul ia măsuri cu aceste persoane, în sensul că pare că vrea să le schimbe viața, nu înseamnă automat că ele încep să fie tratate cu demnitate. De multe ori, înseamnă doar că ne-am ascuns rușinea în altă parte.
Vreau să vă arăt însă cum ar fi pentru beneficiari, dacă cei care ar avea grijă de ei ar face asta cu responsabilitate.
Ea este Mara. Și pe ea am găsit-o în subsolul de la Mureș și este imaginea care ne-a cutremurat pe toți. Nimeni nu îi mai dădea șanse de supraviețuire. A ajuns la centrul Don Orione, din Voluntari, și îi mulțumim personalului de acolo, care a făcut o minune cu ea. Mara a luat în greutate și acum are puterea să zâmbească.
De ceva timp monitorizăm un centru de copii mici cu dizabilități din Transilvania pe care-l vedeți și în video din spatele meu.
La prima vedere, părea un loc acceptabil. Dar, la o lună după ce i-am găsit, le-am cumpărat 16 scaune speciale. Iar astă-vară am ajuns să cumpărăm aparate de aer condiționat din donații (mulțumim, Zlăvog!), să strângem bani ca să facem ce ar fi trebuit să facă statul și să-i aducem pe copii la spitale din București, pentru că au nevoie de îngrijiri medicale.
Teoretic, asta nu e treaba noastră. Noi ar trebui doar să verificăm, să ne asigurăm că aceste lucruri sunt făcute. Dar în astfel de momente ne dăm seama că eșecul este „sistemic”, o realitate trăită de fiecare om neajutorat din aceste centre, care încă mai speră să fie văzut. De aceea am ajuns să facem și lucruri care nu țineau de noi.
Și nu ne pare rău.
Ce s-a schimbat în legislație?
Din păcate, aproape nimic. Pe hârtie a apărut o lege, cu norme de aplicare. Am trimis propuneri concrete, am făcut presiuni pentru schimbări legislative. Am spus clar și răspicat: „Vrem acces nerestricționat în toate locurile în care se află sau se pot afla închise persoane cu dizabilități. Vrem servicii în comunitate. Vrem controale eficiente din partea autorităților. Vrem reguli clare. Vrem standarde minime de demnitate.”
Normele s-au schimbat parțial și doar pe hârtie. Și mai grav e însă că centrele s-au reorganizat și s-au ascuns sub titulaturi diferite, cum ar fi aceea de „pensiuni private”, departe de ochii noștri, unde nici autoritățile, nici noi, CRJ, nu putem intra. În continuare directori de centre private sau de stat fac tot posibilul să ascundă viața beneficiarilor pe care îi au în grijă.
Nu ne lasă să intrăm în centre, sunt deranjați că le cerem documente, cheamă trei echipaje de poliție crezând că astfel ne intimidează. Vedem des cum statul închide ochii și aruncă banii acolo unde găsește un loc să ascundă bătrânii și oamenii vulnerabili, fie că e un centru cu autorizație, fie o casă în câmp, fără nici cea mai vagă urmă de siguranță.
Un lucru bun s-a întâmplat totuși: DIICOT a admis cererea noastră de a reprezenta legal victimele din Ilfov și Mureș, inclusiv cererea ca noi, CRJ, să devenim parte din cele două dosare penale. Asta înseamnă recunoașterea rolului nostru și crearea unui posibil precedent.
Închei cu un exercițiu colectiv. Imaginați-vă că, într-o zi, într-un centru, CRJ găsește un părinte, un bunic, o soră, un frate, un om drag vouă, cu nume și prenume. Legat, sedat și înfometat. Deși ne putem simți copleșiți și neputincioși, nu este adevărat. Fiecare dintre noi are o responsabilitate în schimbarea acestei situații.
În primul rând, haideți să nu mai întoarcem privirea. Dacă știți că lângă voi există o „pensiune” care ar putea adăposti persoane vulnerabile, interesați-vă, puneți întrebări. Dacă aveți suspiciuni de abuz, nu rămâneți tăcuți. Vorbiți, sunați la autorități, sesizați organizații ca CRJ. Uneori, simplul fapt că cineva știe că este observat poate face o diferență uriașă.
În al doilea rând, fiți informați și informați-i și pe ceilalți. Vorbiți cu vecinii, cu prietenii, cu familia. Spuneți-le că acest sistem, aceste centre, nu sunt despre „alții”. Sunt despre noi toți. Ce fel de societate vrem să avem când acel moment va veni pentru noi sau pentru cei dragi nouă?
În al treilea rând, presa are un rol esențial. Jurnaliștii trebuie să continue să investigheze, să nu lase subiectele să moară după câteva zile de senzațional. Dar ține de noi, publicul, să cerem aceste investigații, să susținem presa care își face treaba și care ține reflectoarele aprinse asupra problemelor reale.
În centrele din România sunt încă închise peste 50.000 de persoane: minori, adulți și vârstnici cu dizabilități. Nu putem schimba peste noapte un sistem corupt și incapabil, dar putem începe să punem presiune ca acești oameni să nu fie lăsați să moară în tăcere sau să fie tratați ca o marfă care produce bani. Nu ne putem baza doar pe stat, pe câteva ONG-uri sau pe jurnaliști. Este despre fiecare dintre noi.
