Anul acesta, în februarie, am primit o solicitare unică. O asociație dintr-un municipiu reședință de județ îmi cerea ajutorul pentru a găsi soluții la problemele legate de consumul de droguri. În 20 de ani de muncă ca medic psihiatru și psihoterapeut, am tratat mulți pacienți dependenți. Acum însă, eram chemat să tratez UN ORAȘ. Și ca în cazul oricărui pacient, vă rog să-mi permiteți să păstrez confidențialitatea numelui orașului.
Cum tratezi un oraș? De unde începi? De multe ori, în România, răspunsul este simplist – facem o campanie de prevenire cu postere și o pagină pe TikTok! Construim un centru de tratament! Creștem pedepsele cu închisoarea! Eu am hotărât să încep cu evaluarea situației din teren.
Prima oprire am făcut-o la spitalul local de psihiatrie. Nu trecuseră nici 15 minute și primul pacient ajungea deja în gardă – 19 ani, complet rigid, incapabil să stabilească contact vizual sau să scoată vreun cuvânt. Diagnosticul a fost simplu – legale, cristal. Consumă de la 15 ani. Oricât l-ar păzi părinții, la un moment dat fuge și consumă iar, apoi este adus la psihiatrie, tratat câteva zile, după care ciclul reîncepe. „Am avut pacienți consumatori cărora dealerii le-au trimis droguri în spital cu drona”, mi-a spus una din doctorițe. Ce m-a impresionat a fost mama băiatului – să-ți vezi copilul redus la stadiul de legumă, o marionetă cu ochii goliți de lumină. Îmi pot imagina puține lucruri mai dureroase.
Am fost apoi pe la autorități. Așteptam să fiu primit de șeful Consiliului Județean într-o cameră cu mai mulți funcționari. Unul dintre ei, un primar de comună cu 2.000 de suflete, mă întrebă ce vânt mă aduce.
Îi spun și clatină din cap a îngrijorare – „da, droguri, e rău”. „Sunt și la dumneavoastră?”, întreb. „Apăi, dom’ne dragă, io am o vorbă... drogurile sunt amu’ ca gunoaiele, le găsăști și-n vârf de munte”.
Purcede apoi să-mi povestească cum a surprins pe o înregistrare de la o cameră video instalată pe un stâlp din sat, un consumator care își făcuse o linie și o priza de pe un gard!
Primarul orașului care mă găzduia s-a luminat la față când a auzit cu ce treabă îl vizitez. „Aaa, păi noi chiar facem ceva! Vine un domn specialist de la București, ține spectacole la casa de cultură, are el o metodă specială să-i facă pe copii să nu consume droguri.” Domnul specialist este un polițist pensionar care produce niște one man show-uri anti-drog, a căror penibilitate nu este întrecută decât de propria futilitate. I-am urat domnului primar mult succes în continuare.
La Inspectoratul Școlar am aflat că 70% din copiii din județ provin din familii destrămate – părinți plecați la muncă în străinătate, copii crescuți de bunici sau chiar lăsați de izbeliște, divorțuri etc.
La DGASPC a fost de departe cel mai deprimant moment al celor 3 zile de vizite – copiii aflați în grija Statului sunt complet lăsați singuri în fața valului de etnobotanice. Comit fapte antisociale, ajung la Poliție sau la psihiatrie, de unde se întorc în cămine și tot așa, atrăgându-i și pe alții într-o spirală a distructivității.
La Poliție mi s-a spus cu mândrie că au primit ochelari anti-drog care imită efectul drogurilor și copiii care îi poartă nu se mai apucă. Le-am spus: „Știți că studiile arată nu doar că acești ochelari nu sunt eficienți, dar cresc riscul ca cei care îi încearcă să devină curioși să vadă cum sunt drogurile în realitate”.
Confuzie, câteva secunde de tăcere, apoi: „Nu știu, nouă așa ni s-a transmis de la București. Știu ei acolo ce trebuie făcut.”
M-am întâlnit apoi cu câțiva părinți – unii doar îngrijorați, alții împovărați de experiența a multor ani de umblat pe la doctori și tot felul de autorități în căutarea unei soluții pentru copilul lor. M-a impresionat cum au descris acel prim moment când au descoperit că copilul lor se droghează. Panica, rușinea, frica de a fi judecați, apoi realizarea că nu știu încotro să se îndrepte, cui să ceară ajutor, bâjbâiala printre recomandări de la cunoștințe și lucruri citite la întâmplare pe internet.
Aș vrea să fac auzită vocea unui părinte din cei cu care m-am întâlnit în zilele acelea:
„Situația s-a înrăutățit, nu ne mai înțelegeam deloc cu Cristi. Pleca de acasă și bântuia toată ziua prin oraș, nu ne mai asculta, au început certurile. Nimic din ce spuneam noi, părinții, nu era bine. A început să vorbească foarte urât, am început să ne certăm, uneori a trebuit să recurg la violență ca să-l calmez, a început să ne amenințe, am ajuns să ascundem cuțitele din casă să nu recurgă la vreun gest regretabil. Încet, încet viața noastră a devenit un coșmar.
Treptat, am redus cercul prietenilor noștri la zero, deoarece nu doream să afle nimeni necazul nostru, nu doream să dăm explicații, să răspundem la întrebări la care nu aveam răspunsuri, nu doream să vină în vizită cineva având toate șansele să apară Cristi drogat, speram că într-o bună zi totul o să se termine cu bine.
Astfel, am început să trăim doar în prezent. Nu mai exista trecut. Nu mai existau întrebări de genul: cum ar fi fost dacă? Sau afirmații de genul: ce frumos ar fi fost dacă. De asemenea, nu mai existau planuri de viitor.”
La final, m-am întâlnit cu aproape 60 de tineri din liceele orașului. Aproape toți avuseseră contact cu ochelarii Agenției Naționale Antidrog și, cu o singură excepție, o fată care a spus că a amețit de la ei, toți ceilalți au declarat că efectul a fost să le stârnească curiozitatea.
O altă adolescentă mi-a mărturisit că, după ce a încercat ochelarii, s-a dus la un coleg despre care știa că consumă droguri și l-a întrebat dacă chiar așa se simt. Răspunsul lui ar fi fost: „Nuuu, e mult mai mișto!”
Al doilea lucru pe care l-am reținut a fost răspunsul unui băiat la întrebarea pe care le-am adresat-o tuturor: cum vi se par programele de prevenire la care ați participat? A spus: „vin polițiști, psihologi, ne țin prelegeri, ne spun ce să facem și ce să nu facem. Vin, își țin discursul pregătit, apoi pleacă. Toți vorbesc la noi, dar nu cu noi!”
Vă invit să tragem împreună niște concluzii relevante pentru multe, dacă nu toate comunitățile din România afectate de flagelul drogurilor:
· Drogurile sintetice noi sunt o problemă majoră de sănătate publică, care impactează toate comunitățile, nu doar orașele mari, centrele universitare, așa cum eram obișnuiți să credem;
· Există o criză profundă a societății românești, o destrămare a fibrei sociale cauzată de migrația masivă, dificultățile economice și prăbușirea sistemului educațional și a celui de protecție socială;
· Noile legi antidrog au crescut nediferențiat pedepsele, iar efectul nedorit a fost stimularea comerțului cu noile droguri de sinteză, așa numitele etnobotanice. Acestea nu sunt la fel de ușor de identificat ca drogurile clasice. În plus, sunt și extrem de ieftine și astfel asistăm la o scădere nemaiîntâlnită a vârstei de inițiere a consumului.
· De la București, nu doar că nu vin soluții și programe eficiente, ci sunt exportați pseudo-specialiști și intervenții dovedite ca ineficiente sau de-a dreptul riscante, iar autoritățile locale sunt prea puțin capabile să chestioneze ordinele pe care le primesc de la Centru;
· Adolescenții sunt văzuți ca recipienți pasivi al unor mesaje de prevenire gata construite, nu un partener de dialog și, până la urmă, singurii care știu cu adevărat problemele cu care se confruntă;
· Accentul pus pe pedepse, poliție și încarcerare, lasă complet descoperită populația de consumatori tineri și familiile acestora, care nu au cui să ceară ajutor pentru a se trata.
Și totuși, ce s-a întâmplat în orașul de care v-am povestit?
S-a întâmplat că grupul de oameni care mă invitaseră au decis să nu mai aștepte salvarea de la București. O asociație locală a strâns fonduri prin licitarea unor lucrări de artă, un investitor local a pus la bătaie o casă unde se va înființa un centru de zi pentru tinerii cu probleme legate de droguri, am identificat împreună un program german de prevenire în școli, cu studii publicate care îi dovedesc eficiența și acest program va începe să fie implementat de anul viitor, am construit un chestionar care este chiar în această perioadă aplicat în școlile din județ de către specialiști ai Universității Babeș Bolyai și care va aduce date reale și specifice despre situația și problemele tinerilor din județ.
Dar, mai ales, am construit un model nou de intervenție, în care motorul principal este energia comunității locale și dorința reprezentanților săi de a face ceva pentru a sprijini un viitor sănătos pentru proprii copii.
Drogurile și dependența atacă capacitatea oamenilor de a forma și menține legături vii și sănătoase cu ceilalți, ne însingurează în propria suferință și rușine. Restabilind legături și creând altele noi între oameni, între instituții, revigorând capacitatea comunităților de a acționa și a nu mai aștepta soluții de la Centru – acesta este un model de prevenire a problemelor legate de droguri în care România ar putea investi!
Pentru părinții lui Cristi și pentru toți părinții și copiii din țara asta care se luptă cu problema drogurilor, vă rog să vă opuneți cât și cum puteți inițiativelor legislative care cresc nediferențiat pedepsele cu închisoarea, cresc fondurile pentru poliție și sistemul carceral.
Susțineți prevenirea bazată pe dovezi științifice și tratamentul medical și psihologic ca singurele soluții reale.
