A: E ora de geografie și profesorul nu mă-ntreabă despre râuri și munți, dar mă-ntreabă dacă sunt în căutarea orientării mele sexuale. Venisem la școală cu părul vopsit în nuanțe de mov. Nu știam cum să gestionez ce simt și-am decis că o schimbare m-ar ajuta să exist în timp ce mama era în spital. La întrebarea lui, toată clasa a râs.
M: De mică am învățat să urăsc și să îmi fie frică, aproape în egală măsură. Mama mi-a pus numele Martha, dar el, numele, diferit, nemaiauzit, ciudat, a devenit armă pentru mulți dintre colegii mei. Poreclele au devenit singurul meu nume, iar școala și adulții din ea nu au făcut mai nimic ca să mă apere. Eram firesc în fel și chip, nu Martha. Numele meu nu însemna nimic. Numele meu nu a mai fost al meu de mică și până la liceu, când am decis să mă transfer la final clasa a zecea, departe de tot ce știam.
A: Școli mai bune. Am, avem nevoie de ele. Sunt în anul I de facultate și știu că mi-au lipsit multe până azi. Îmi doresc școli în care să nu mai avem relație de superioritate între profesori și elevi. Am învățat mereu mai bine atunci când am simțit că sunt în banca aia sau în sala aia de curs pentru că profesorul vine să-mi dea puțin din experiența lui, nu să-mi arate cine este el și ce mare a ajuns în viață.
M: Relațiile profesor-elev sau profesor student să fie bazate pe respect și dialog. Mulți profesori încă adoptă un stil de predare bazat pe autoritate și conformism, unde elevii trebuie să asculte și să nu conteste, iar acest lucru doar descurajează dialogul și gândirea critică, iar în multe cazuri încurajează elevii să nu își exprime părerea din teamă. Nu de puține ori am memorat lecțiile fără să înțeleg, doar ca să evit conflictele. Nu se comunică real cu noi, cei din bănci, iar asta duce adesea la alte probleme, cum ar fi problemele emoționale sau dificultățile de învățare care sunt adesea ignorate sau minimizate. Mă deranjează și nu face bine carierei mele lipsa de feedback din partea profesorilor care notează adesea doar rezultatul final, fără să ofere explicații sau îndrumări despre cum ai putea progresa. Cred că în final totul se reduce la nevoia de siguranță. De ambele părți.
Uneori, profesorii nu respectă elevii, insultele, jignirile și umilirea în fața clasei fiind încă practici întâlnite. Alteori își formează păreri fixe și superficiale despre noi fără să mai observe progresul individual. Sigur, sunt și multe cazuri în care elevii nu respectă profesorii, îi sfidează, îi hărțuiesc verbal sau chiar fizic. Dacă nu ne simțim în siguranță nu putem evolua. Nici unii dintre noi.
A: Am mai simțit uneori cum de la mine se așteaptă mereu excelența, dar profesorii din fața mea nu trebuiau să evolueze. Școlile noastre au nevoie de un sistem în care pregătirea profesională să fie una evaluată periodic. Trăiesc și trăim cu toții într-o societate agitată și avem nevoie de conversații de calitate, care să ne ajute să ne concentrăm asupra informațiilor și în final să devenim oameni mai buni. Vreau ca profesorii care ne învață să știe despre lumea în care vom trăi și să se adapteze, să se profesionalizeze, nu să predea așa cum ar fi fost util acum zece sau 20 de ani.
În raportul World Economic Forum privind competențele necesare anilor 2030 este notat faptul că trebuie să avem competențe privind inteligența artificială și lucrul cu volum mare de date. Asta înseamnă în esență gândire critică, dar și gândire creativă, abilități de sinteză, abilități analitice. Tot acolo se notează că avem nevoie de competențe de leadership și implicare socială, dar la câte din școli ai voie tu elev sau tu student să spui care este viziunea ta sau câte dintre ele gândesc activități în care tu să trebuiască să iei decizii asumate, să construiești ceva de la zero, să testezi, să eșuezi chiar, ca să înveți să fii un lider? Același raport spune că trebuie să ne fie antrenate motivația și conștiința de sine. Aveți idee cât de mulți dintre noi avem peste 20 de ani, dar nu știm ce să facem cu viața noastră, chiar dacă ne-am ales o specializare la facultate? V-ați întrebat?
M: Și eu vreau mai multă transparență și asumare. Cred că avem nevoie să combatem practica asta de mușamalizare a problemelor din școli și de „cosmetizare” a notelor. Sunt practici toxice care afectează atât elevii, cât și sistemul educațional în ansamblu, simptome ale unui sistem care pune mai mult preț pe imagine decât pe calitate. Școlile au o presiune de să aibă „o imagine bună”, nu o substanță bună. Directorii și profesorii sunt judecați după rezultatele elevilor la examene (bac, evaluare națională, licență), iar o școală cu note mari și fără scandaluri primește mai mulți elevi și mai multă finanțare. Ca să mențină imaginea asta, unele școli ascund problemele interne precum cazurile de violență, hărțuire sau corupție.
De multe ori, și notarea este artificială ca să dea bine în statistici, iar dacă apare un caz grav este mai ușor să fie „băgat sub preș” decât să fie investigat. Ce învață tinerii? Că imaginea e mai importantă decât realitatea. Cei care obțin note mari prin efort real se simt demotivați când văd că alții primesc aceleași note „din pix”, iar profesorii care sunt corecți pot fi izolați sau penalizați de sistem.
Problemele reale nu se rezolvă, ci doar se ascund, iar școlile ajung să producă absolvenți nepregătiți. Aș dori poate mai multă transparență și asumare, cazurile de violență, fraudă sau abuz să fie investigate și pedepsite corect, nu ascunse, să existe metode mai obiective de măsurare a performanței școlilor, nu doar note umflate. Profesorii care refuză să umfle note nu ar trebui să fie pedepsiți sau marginalizați, iar elevii ar trebui încurajați să raporteze problemele fără teama de repercusiuni. În loc de imagine perfectă, școlile ar trebui să se concentreze pe oferirea unei educații de calitate, într-un mediu sănătos care încurajează o cultură a muncii și responsabilității, nu a falsificării rezultatelor.
A: Pregătirea psihologică a celor care ne pregătesc pe noi. Și la asta trebuie umblat. Pe hârtie sunt convins că există. Cum ajunge însă la noi e altă poveste. Poate ar trebui să fie introduse programe obligatorii de pregătire pedagogică, training-uri constante pentru adaptare la noile metode de predare și situații care pot avea loc într-o clasă. Uneori așteptăm rezolvări și repere și tot ce primim este un soi de nepăsare sau uneori chiar nesiguranță. Și înțeleg. S-au schimbat generațiile, suntem și noi diferiți.
Dar între mine, un puști de nici 20 de ani și cineva care a făcut din predat o profesie, cine să ia hățurile? Poate că nu pare, dar avem nevoie de ghidaj, de sfaturi bune, de o balanță între informație și încredere. Avem nevoie de oameni-prezență, nu doar de oameni cu manual. De cineva care să vadă dincolo de bancă, să înțeleagă ce ne frământă, să aibă puterea să recunoască când ceva nu funcționează. Poate că părem distrași sau nepăsători, dar în realitate, căutăm. Și dacă nu găsim un sprijin real la catedră și la tablă, riscăm să căutăm în alte părți. Uneori în tăcere, alteori în abandon.
Pregătirea psihologică a celor care ne formează ar trebui să fie despre empatie și despre capacitatea de a modela nu doar minți, ci și caractere. Pentru că da, avem nevoie de modele. Chiar dacă nu o spunem întotdeauna cu voce tare.
M: Vreau măsuri mai ferme și mai multe inițiative pentru combaterea inegalității de gen și a misoginimsului.
A: Vreau școli care protejează minorităților etnice, religioase și sexuale. Vreau educație sexuală, educație politică și educație financiară.
M: Vreau să învățăm și despre lucruri cum ar fi sănătatea mentală și emoțională, prim-ajutor, nutriție și aspecte care țin de etică sau morală.
A: Vreau activități care să se concentreze pe transmiterea valorilor europene, care explică istoria corect ca să învățăm din ea și să nu repetăm greșelile, care explică mai mult decât clasicele panouri pe care le desenam de 9 mai cu sloganul „Uniți în diversitate”.
M: Vreau ca școala să-mi dea șansa să devin voce, nu șoaptă.
A: Vreau ca școala să nu mă țină prizonier în trecut.
