Cultura nu e un moft - Ruxandra Gîdei

Cine are dreptul să ocupe un spațiu cultural? Dacă fetița conștiincioasă din Oradea, care își găsea refugiul în biblioteca, a fost doar o norocoasă, ce se întâmplă cu milioanele de români pentru care singurul loc sigur, public și accesibil dispare? Un discurs-manifest care demontează mitul culturii ca lux și ne provoacă să vedem biblioteca - de la sate la orașe - ca pe o condiție esențială a democrației, nu doar un raft cu cărți.

E 2009. În apartamentul nostru din cartierul Rogerius, Oradea, pregătirile pentru o nouă săptămână m-agită.

Conștiincioasă – căci doar asta știam să fiu – îndes caiete și manuale-ntr-un rucsac roz. Verific pe orar a nu știu câta oară: limba română, matematică, geografie, științele naturii… Da, toate-s aici. Mai arunc la fund stiloul cu sclipici pe care-l rod la stres. Și gata – închei cu ultima captură de la bibliotecă – două cărți illustrate – cât să fac ghiozdanul și mai greu, până se-apleacă umerii în față și doare.

Zilele astea, discuții despre politică, bani și chibzuință se-aud mai des decât m-am obișnuit. Alor mei, mai ales, le-apasă tot mai tare butoanele, iar duminică seara, când e și timp pentru discuții, e cel mai evident. Mâine taie neliniștea serii pentru mine.

Mâine e rândul mamei să mă-nsoțească în plimbare după școală, la bibliotecă. Mâine drumul spre centru e lung, dar plăcut, deși simt cum se lovesc caietele de spate. Mâine-i ca… un secret ascuns sub pat, deși aș vrea să am cu cine să-l impart. De întrebam de planuri pentru mâine într-o pauză, prea puțini colegi mi-ar fi povestit: de-un spațiu sigur, rafturi, sau povești, dincolo de ce scria cu roșu pe tablă “obligatoriu”.

De la bibliotecă, spre casă, mâine cărăm în brațe și-n geanta mamei alt teanc, mai generos decât al returnatelor.

Copilăria se topește-n adolescență și viața de tânăr adult vine ca un alt ricoșeu. O văd pe ea, fetița cuminte, și azi mi-e clar. Cât m-a răsplătit sistemul că… asta știam – și asta puteam – să fiu: conștiincioasă. Că în citit și-n învățat găseam calmul. Și doar de-asta, am primit mai mult.

Nu departe de România, dincolo de orașe, în cartiere mai dure decât orice m-a învățat Rogerius, văd spații care seamănă cu cel în care m-am descoperit eu. E loc pentru fetițe conștiincioase, da’ și pentru atâția oameni – mici și mari – pentru care “acasă” sună… altfel.

Poate “acasă” înseamnă abuz. Și-atunci biblioteca devine scăpare. Unde, sigur, citești despre supraviețuire; victime care-au trăit violența și scăpat din ea; în poeme, în memorii. Dar și un loc unde-ntâlnești autoritățile locale; ONG-uri care-ți salvează viața la nevoie.

- Ca la bibliotecile din Hampshire și alte zone din Marea Britanie, sau zeci de biblioteci-refugii din Italia.

- Poate “acasă” e la mii de kilometri, unde nici nu te mai poți întoarce, deși porți dorul ca pe-o rană. La bibliotecă înveți să legi cuvinte-n limba adoptivă, descoperi povești în limba ta, și-o comunitate, care știe ce-nseamnă s-o iei de la capăt. În țări vestice și-n nordul Europei, asta e-n oferta de bază a bibliotecilor.

- Și uneori, “acasă” se moare de cald. Sau din cauza inundațiilor. Fenomene tot mai dese, tot mai violente. La bibliotecă te refaci; te organizezi cu vecinii; sau pur și simplu exiști, fără să consumi – fără să produci – nimic.

Dar înapoi în România. Azi. Politicul, banii (pentru cei puțini), chibzuința (pentru cei mulți) ne-apasă iar butoanele, cum o simțeau și-ai mei prin 2009. Tuturor, da, dar greul rămâne jos. Și exact acolo, în comunități uitate după tranziție, doare cel mai tare când dispare poate singurul astfel de loc - public, accesibil, primitor (sau cu potențialul să devină).

Și dispar. Ritmul e de sute de biblioteci (și alte spații culturale, absente din statistici) în fiecare an. Cel mai rapid dispar în comune. Cel mai des, că așa-i mai eficient și convenabil. Răspunderea e a fiecăruia: Vrei să mergi la bibliotecă? Păi sigur nu te deranjează un drum de 5 km în loc de unul singur. Iei un microbuz - ba nu -, plătești un bilet de microbuz.

Cum NU e asta o nedreptate?

În sesiuni de doomscrolling, văd discursul ăsta iar și iar – al culturii ca lux (cu spațiile care-o găzduiesc). Mai văd ce departe suntem să recunoaștem tare un adevăr banal:

că democrația și cultura nu se pot separa. Că bunăstarea unei comunități vine și cu accesul la cultură. Da, în alte părți din Europa, cultura apare-n strategii pentru reducerea inegalităților. Lângă sănătatea publică, sau educația civică. Și iar văd fetița cuminte din cartierul Rogerius, care n-a fost altceva decât o norocoasă.

Cui aparțin, de fapt, biblioteca, spațiile culturale? Cândva, și eu aș fi văzut portretul unui om care:

- iubește să citească – și poate-o face de ani buni

- dezvoltă cifoză de la ghiozdanul prea greu, după fiecare vizită

- și ar fi semnat, fără ezitare, un pact faustic, numai să-și toarne cu o pâlnie-n minte toate titlurile de la raft.

Da’n sate din Cehia, Estonia, Lituania, Scoția sau Irlanda, cei care trec pragul bibliotecii (și-a altor spații culturale) nu-s mereu cititori. Sau nu din prima. Dar intră liber, sau foarte ieftin. Întâlnesc oameni, într-un loc sigur. Și uneori, devin și rafturile atrăgătoare. Când discuții despre-o carte se topesc firesc în altele: despre comunitate; sănătate mintală; agricultură; sau câtă greutate duci pe umeri ca părinte singur.

Drumul pe care mergem – pe care-l continuăm, de fapt… n-arată bine. De ani buni, calcule contabile, eficiență pe termen scurt, decid comasări, desființări, și taie din ce e viu. Prea des, banii din cultură par o cheltuială, deși se opun atâtea studii: sunt investiții care, pe termen lung, salvează sate, orașe, vieți. Peste toate, când economia orașelor pare că bubuie, ruralul rămâne în urmă. Accesul la cultură – sau lipsa lui – e unul din simptomele inegalităților tot mai adânci.

Și-aș vrea să am o soluție simplă. Azi să semnăm o petiție care mâine transformă fiecare sat din România într-un centru cultural viu. Dar, până acolo, e ceva de făcut: să vedem cultura altfel – și s-o pretindem celor în poziții de putere. Cultura… nu ca lux. Nu ca moft. Nu ca gând ulterior. Ci exact cum e: un drept garantat. Și mai mult: o condiție a democrației.

Mai putem să-i cunoaștem pe cei care, prin cultură, luptă să-mpiedice inegalități mai mari. Motoare de la firul ierbii, bibliotecari sau lucrători culturali – poate chiar în cartierul nostru. Doar câteva organizații:

Cultura’n șură, care aduce teatrul în satele românești;
Școala de la Piscu, muzeu-atelier pentru meșteșuguri pe cale de dispariție;
BookTruck, biblioteca mobilă care duce povești în comunele din Cluj
Sau EduCab Hub, care leagă centre culturale de partneri privați

Inițiative private, da, dar și dovada că e timpul să cerem mai mult. Pentru aleși, cultura să fie prezentă oricând vorbim despre democrație. Dreptate. Siguranță. Sănătate. Cum pretind deja initiative europene, ca Pactul European pentru cultură.

Cultura e pentru toți. Pentru conștiincioșii cu ghiozdanul greu, care de-abia îl mai așteaptă pe mâine, cu plimbarea sa spre bibliotecă. Pentru vârstnici rămași singuri, pe care bibliotecile-i adună la cluburi de povești. Pentru femei scăpate de abuz, pentru care vindecarea-I o sesiune de scriere, la bibliotecă. Și pentru părinții singuri, care găsesc acolo o comunitate – și resurse să crească cititori.

Când privim cultura altfel decât esențială pentru comunități, perpetuăm pur și simplu o nedreptate.