Dacă m-ai fi întrebat acum patru ani cum îmi imaginez viața prin 2050 aș fi zis: la pensie, cel mai probabil pe o plajă în Portugalia, cu partenerul meu și un pahar de vinho verde. Doar că între timp am devenit mamă și acum, când mă gândesc la 2050, mi-l imaginez pe băiețelul meu la 30 de ani.
Când am rămas însărcinată m-am bucurat super mult că voi avea ocazia să experimentez rolul de mamă. Eram curioasă de cum mă va transforma și de abia așteptam să citesc tot felul de cărți despre lume ca să le povestesc mai departe. Simțeam, de altfel, că îmi pierdusem parțial curiozitatea față de ce e în jurul meu.
Nici nu a fost un an ușor: după ce am aflat că sunt însărcinată a venit pandemia, am descoperit cum se simte lipsa unui contract de muncă când faci calcule pentru indemnizație și cât de precar e de fapt sistemul social pentru lucrătorii culturali. Iar după ce am născut a început un război la graniță. În plus, citeam din ce în ce mai mult despre criza climatică – despre cum ultimii șapte ani au fost cei mai călduroși din istorie.
Despre cum cercetătorii au găsit microplastice în lapte matern sau în țesuturile inimii. Pentru că 40% din plasticul produs este de unică folosință: pungi, ambalaje și tacâmuri pe care le folosim o singură dată și apoi le aruncăm. Despre cum din anii ’70 am pierdut 69% din biodiversitate la nivel global.
Chestiile astea mă sperie.
Pe tot acest fundal de gânduri și temeri pentru viitor, Bucureștiul devenise dezolant. Verile tot mai calde, spațiile verzi în care nu reușeam să găsesc refugiu, tot mai mici. Singurele activități de weekend în familie erau să ne plimbăm în sus și-n jos pe Calea Victoriei, să ne plângem că dăm aproape 20 de lei pe-o cafea și să ne gândim că na, așa e viața.
Așa că am reluat un gând mai vechi, de a ne muta la Brașov.
Aveam prieteni aici și știam cât de frumos e orașul. Plus că toată lumea are geci de iarnă mișto, how cool is that? Dar ideea de a mă muta în provincie – scuze, știu că numai un bucureștean ar putea spune asta – mă înspăimânta.
Pe de altă parte, nu prea mă mai ținea nimic în București. Profesional, simțeam că am făcut parte din suficiente proiecte din zona creativă și că am dat suficiente rateuri cât să fiu catalogată un „om cu experiență”. La bază sunt manager cultural și om de comunicare și mă simțeam deconectată de colegii mei. Mă gândeam că lumea arde, la propriu, și noi ne consumăm energia să organizăm festivaluri sau lansări de film. Voiam să fac ceva important, care chiar să răspundă unor nevoi stringente ale societății.
Am trecut prin toate gândurile: o să dau la facultatea de silvicultură, o să devin ranger și o să protejez pădurile! O să studiez botanica și o să devin cel mai bun educator de mediu pentru copii. O să mă înscriu în organizații activiste și o să îmi înfrâng teama de proteste și o să fiu lider într-o nouă mișcare pentru climă!
Greta Thunberg o să îmi de add pe Instagram și poate vom deveni chiar prietene.
Sigur că la un moment dat o luasem un pic razna și din fericire, mi-am dat seama că am aproape tot ce am nevoie pentru a demara un proiect de impact pe tema climei. Tot ce îmi lipsea era o comunitate care să aibă nevoie de mine, și eu de ea.
Din fericire am găsit-o la Brașov.
În septembrie 2022, după două camioane și cinci mașini pline, am dormit prima noapte în Brașov. Îmi făceam griji că nu o să ne facem prieteni, că o să ducem dorul agitației din București sau a locurilor noi care se deschideau în fiecare weekend.
Ce am găsit aici?
În primul rând o comunitate incredibilă de oameni care m-au primit cu brațele deschise și cu poftă să facem proiecte împreună. Am avut parte de o discriminare pozitivă de top, oamenii de aici știau proiectele în care fusesem implicată și erau super dornici să gândim inițiative locale.
Am descoperit o gașcă de femei absolut minunată, în care facem schimb de haine, discutăm politică locală și ne recomandăm cărți, SH-uri și podcasturi.
Am înțeles ce înseamnă frigul de iarnă. De altfel, un taximetrist mi-a zis că nu mă pot considera brașoveancă decât după ce trec de 3 ierni. Asta e a treia, deci sunt aproape. Și ne-am luat și geci mișto de iarnă.
Poate cel mai interesant: m-a șocat abordarea diferită în ceea ce privește relațiile umane. În București e destul de ușor să eviți conflictele. Odată ce nu te mai înțelegi cu o echipă, e relativ ușor să schimbi grupul.
În Brașov oamenii sunt aceeași și chiar dacă un colaborator te-a dezamăgit sau un prieten te-a vorbit de rău, șansele să vă reîntâlniți și chiar să lucrați din nou împreună sunt foarte mari. Așa că și oamenii sunt mai direcți și mai dispuși să deschidă subiecte dificile și să le rezolve. Îmi place asta la nebunie și simt că nu am mai trăit-o până acum.
Aici urma așadar să mă iau la trântă cu viitorul și cu una dintre cele mai importante teme ale generației mele: schimbările climatice.
Știu că toți știm cât de gravă e situația. Știu și că trei sferturi dintre copiii sub 14 ani sunt interesați de problemele de mediu. Ce simt că nu știm încă este cum să abordăm subiectul fiindcă este complex și include multe dimensiuni: poluarea cu plastic, risipa alimentară, transportul în oraș, biodiversitatea, economia circulară. Și unele dintre lucrurile despre care discutăm cel mai mult sunt și cele mai puțin relevante pentru un impact pe termen lung: renunță la paiele de plastic, reciclează PET-uri, cumpără produse cu etichete verzi.
În plus, pare și un subiect destul de deprimant, pe care îl evităm la cine în familie. Dar dacă nu avem conversații despre asta, cum transmitem comunității noastre că este un subiect important? Și dacă nu îl deschidem către autorități și companii, cum vor decide acestea să îl pună pe agenda publică?
Pentru mine, unul dintre cele mai plăcute moduri de a deschide o conversație este vizionarea unui film. O experiență artistică, mai ales una colectivă, deschide mintea, stimulează empatia, dezvoltă gândirea critică și creează punți de comunicare. Sigur ai o părere despre ce tocmai ai vizionat – fie că ți s-a părut o ciudățenie, te-a atras unul dintre personaje sau te-a pus pe gânduri finalul.
Așa am început CULMEA, un proiect care aduce filme premiate la marile festivaluri de profil către copii și tineri. Selectăm scurt și lungmetraje care abordează teme precum activismul de mediu, impactul fast fashion, riscurile și responsabilitățile aventurilor în natură, echilibrul fragil din ecosisteme și frumusețea lumii care ne înconjoară. Și apoi stăm de vorbă și între noi și cu experți, dintre care unii sprijină apoi tinerii să se implice. Așa am ajuns la excursii ghidate pe Tâmpa, tururi nocturne de descoperit lilieci sau organizarea unui târg comunitar de haine second-hand. Odată ce m-am mutat la Brașov am aplicat la finanțări la nivel local și național și am organizat prima ediție a festivalului în septembrie 2023. Anul acesta am organizat și o cinematecă lunară. Iar săptămâna aceasta, de miercuri până duminică, are loc a doua ediție a festivalului.
Sunt extrem de mândră de mine și de echipa care mi s-a alăturat în acest proiect. Visul de a pune bazele unei comunități și de mă implica într-un proiect important mi s-a îndeplinit. Publicul e mic, dar curios și recunoscător. Am senzația că sunt la un telefon distanță de un proiector, niște scaune sau o vorbă de încurajare. Ceea ce pentru un freelancer din zona culturală e o senzație foarte liniștitoare.
Pe de cealaltă parte, îmi lipsesc niște lucruri: spații multifuncționale, amenajate deștept, care să acomodeze proiecte interdisciplinare. Experiență la nivel instituțional privind finanțarea pentru proiecte culturale și în general, o viziune la nivel de oraș privind cultura și direcțiile de dezvoltare. Companii locale care să sponsorizeze un astfel de proiect.
E greu să pun în cifre impactul. Dar așa cum nu trebuie să subestimăm puterea copiilor și tinerilor de a produce un impact pozitiv în societate, simt că nu trebuie să subestimăm efectul unui festival de film și educație de mediu în dezvoltarea unei comunități reale și puternice construite în jurul schimbărilor climatice.
Iar dacă mă întrebi, îmi este greu să mai îmi imaginez cum va arăta lumea în 2050. Sper să fiu încă aici și să fi pus umărul la o lume mai bună, în care cred. O lume la care poți contribui și tu, așa cum poți.
