Îmi cer scuze, eu am venit fără o poveste scrisă. Sper să nu vă plictisesc și să improvizez prea mult. Păcat n-aveți telecomandă să schimbați.
Sunt povești pe care noi încercăm să le spunem…nu de fiecare dată cu succes. Nu de fiecare dată poveștile pe care le spunem sau achitări pe care le facem au o soartă fericită, dar continuăm și punem întrebări. Eu sunt jurnalist de 20 și ceva de ani, de 23 de ani de ani, am lucrat doar în televiziune și în 2008 am avut șansa să pun umărul, din 2008, la proiectul acesta care se cheamă România, te iubesc!
2008 a însemnat primul an pentru noi. Am început într-o formulă puțin mai extinsă: am fost 7, acum suntem 5. ”România, te iubesc!” înseamnă…am scos niște cifre, să-mi fie mai ușor. Episodul 469 duminică. Asta înseamnă foarte multă muncă. 16 ani de treaptă cu treaptă. Noi și râdem, suntem un fel de ”Tânăr și neliniștit”. Să sperăm că mai prindem niște zeci, sute de episoade.
Am început ca o emisiune magazin cumva, încercând să presărăm și cu investigații pentru că e foarte complicat să ții duminică de duminică anchete. Eu ca și jurnalist m-am format la Sibiu. Sunt singurul din echipă care a făcut jurnalistică, culmea. Colegii mei, Paula a făcut textile, Alex a făcut teologie, Paul a făcu științe economice, Rareș a făcut drept, Cristi Leonte a făcut filologie. Nu m-a ajutat foarte mult facultatea, trebuie să recunosc, pentru că în România educația a rămas la un nivel de care nu suntem mulțumiți, cu siguranță. Am și predat un an la facultate, am avut experiența catedrei și nefericirii să văd în ochii copiilor care se doreau, nu știu, ori Andreea Esca ori poate chiar un jurnalist la România, te iubesc! eșecul. Pentru că n-au fost ajutați și au venit dintr-o generație care a moștenit ceea ce am moștenit și noi.
Care sunt pilonii pe care eu mă bazez în viață? Probabil ca majoritatea, familia, prietenii și meseria. Pentru mine e foarte important să știu(poate sunt cuvinte mari) dimineața, când mă uit în oglindă, să știu pentru ce lupt, pentru ce pornesc mai departe. Să știu că am încercat să fiu drept, că am încercat să fiu corect. Nu-ți iese întotdeauna, dar s-o faci cu bună-credință. Cred că asta e cel mai important lucru.
Una dintre cele mai des puse întrebări e cum ne alegem subiectele. Unii cred că primim servite, alții că ni se comandă de către unul sau altul din mediul politic. De multe ori stăm și, exact ca și voi, încercăm să ne dăm seama care sunt problemele de care ne izbim. Noi călătorim mult, avem experiențe...poate într-un an cunosc, și nu exagerez, mii de oameni și de la fiecare încerc să învăț sau s-aud sau să-mi dau seama care ar putea să fie o eventuală problemă și să căutăm soluții. Pentru că de fapt asta e, încercăm să fim o picătură chinezească care să pună și o presiune acolo unde se poate pune. Vă dau exemplu, sezonul ăsta am avut două subiecte: unul a fost digitalizarea instituțiilor publice. A fost un brainstorming cu colegii și am zis „băi, care este problema anului?” Una din...
Povestea cu digitalizarea este în dezvoltare. Sunt foarte mulți bani care o să vină în România prin PNRR, sunt foarte mulți bani europeni în alte programe, și banii ăștia mi-e mare frică că se vor duce pe apa sâmbetei pentru că autoritățile sunt lipsite de o strategie și de o viziune. Ăsta a fost unul din subiecte, exact așa am pornit. Și pe urmă am văzut cum s-au tocat banii în alte proiecte, tot pe digitalizare, și noi tot la hârtie am ajuns.
Alt subiect a fost evaziunea fiscală. Suntem pe primul loc în Europa la evaziune fiscală. Pe ultimul loc la recuperarea TVA-ului. E o problemă care ține și de digitalizare, e adevărat, dar e o problemă care ne lovește pe toți. Pentru că anul ăsta e un an electoral, probabil că o să fie mai greu să fie puse măsuri drastice pe buzunarele noastre, dar la anul o să suferim cu toții. Evaziunea fiscală nu este combătută așa cum ar trebui, iar autoritățile, și în primul rând autoritățile judiciare, zac într-o stare de complicitate, aș spune eu.
Așa ies subiectele. Unele dintre ele efectiv... e o...n-aș zice șansă pentru că mergi după ele, cauți, sunt, poate...unul din patru ies. Noi documentăm extrem de mult, adunăm foarte multe subiecte pe care, unele...și asta de multe ori se zice: „păi ai filmat acolo și n-ai difuzat”...pentru că noi nu mergem întotdeauna cu o agendă, noi nu știm din sertar dacă realitatea din teren este aceea. Și atunci încercăm să punem mâna, să țipăm atunci când e cazul- și este- să încercăm să vedem cu proprii ochi și punând propriile întrebări, să fim siguri că nu-i o realitate denaturată.
Asta e una din întrebările care îmi plac mie- dacă mi-e frică. Am copilărit în comunism, normal că mi-e frică. Am copilărit cu nenumărate povești depre frică. Am avut momente, nu știu, au venit ziarele- Scânteia și Adevărul erau ai mei abonați- și am strigat „Ceaușescu pace, nimeni nu mai tace, Ceaușescu PCR, mămăligă nu mai e” și ce mămăligă mi-am luat de la tata că mi-a dat niște ziare în cap. Copiii nu erau băgați la pușcărie, dar era frica aia a Securității. E groaznic să trăiești într-o casă în care părinții ascultau Europa Liberă și Vocea Americii pe ascuns ca nu cumva copilul să-i audă și să-i toarne la școală. Frica asta a fost constantă, sechelele s-au adunat inclusiv. Știu, sunt foarte mulți nostalgici, se vorbeste foarte mult, inclusiv materialele noastre poate, de multe ori, arată o realitate a vremurilor trecute, dar o realitate construită de părinții și de bunicii noștri, n-a fost construită de un regim dictatorial. Da, regimurile dictatoriale produc fabrici, uzine, pun altfel oamenii la muncă. Dacă mergi în Roma este făimătizată???? de Mussolini, în Germania și-acum sunt unele autostrăzi construite de Hitler. Nu Ceaușescu le-a făcut. Și noi încercăm mereu să spunem asta. Le-am avut în 89 și am fi putut să le folosim. Da, ar fi trebuit să le reformăm, să facem altceva decât mormanele de fier vechi de care zicea Roman. Din păcate, nu s-a întâmplat asta. Poate tot din cauza unor frici.
Eu am avut o discuție cu ai mei- am fost un adolescent destul de rebel- imediat după 89 reproșându-le de ce n-au ieșit mai devreme, de ce n-au protestat- eu nu înțelegeam. Întrebarea asta de ce n-ați schimbat ultimii-cei care au trăit în vremurile alea- ultimii 7 de ani din 83 au fost groaznici. Cartelizarea, cozile- îmi amintesc și acum că doamna Aurora, gestionara de la pâine și lactate era o zeiță în cartier. Era o absolventă de Școala profesională de alimente și alimentație publică, dar ea avea drept de a-mi da sau nu unt în săptămâna aia. Problemele astea s-au văzut ulterior și, recunosc, inclusiv într-o relație cu autoritățile. Am o problemă cu autoritățile. Sunt un pic deranjat și poate asta se vede și în discursul nostru public. Încercăm să fim temperați- e o altă întrebare, mai reziști? Cum ești calm în fața...? Până la urmă, încercăm s-o facem cu profesionalism și să punem toate elementele astea cap la cap, dar, poate, câteodată ne mai scapă și părem că certăm câte un otentat???? de-al zilei, dar astea vin tot din fricile acelea, probabil.
A existat o perioadă în primii ani ai emisiunii în care primeam amenințări directe. Din zona de interlopi, din zona gulerelor albe era puțin mai amenințător, iar asta s-a văzut ulterior pentru că au acumulat foarte mare capital mulți din escrocii ăștia sau interlopii ăștia, iar astăzi amenințările sunt de altă natură. Sunt amenințări cu justiția. Foarte mulți colegi de ai mei, nu mă refer doar la colegi de emisiune, sunt colegi din presă văd des lucrul ăsta: târâți în procese. Am pățit eu însumi a fi în proces de jumătate de milion de euro, mi se cereau daune de la niște interlopi în legături cu mafia italiană. Nu e confortabil să te trezești să te gândești bă eu trebuie să dau cu subsemnatul, să explic eu de ce am formulat, plângeri de la CNA, la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sau DIICOT. Se întâmplă des pentru că ei au înțeles că pot să te intimideze sau să încerce să te initmideze. E astăzi una din principalele probleme ale jurnalismului din România. Am avut câteva probleme personale, cred că astea sunt cele mai mari: momentul în care am fost reținut în Sudan la un moment dat pentru...a fost o neînțelegere, da. Nu e confortabil să ai- atunci mi-a fost frică rău- să ai kalashnikovul la cap. Eu fusesem acolo pentru un story despre creanțele externe ale României. Voiam să văd ce s-a întâmplat cu banii pe care ar fi trebuit să ni-i dea sudanezii. Același lucru l-am pățit în Ucraina, acolo au fost niște rackeți care m-au fugărit. Am fugit într-o noapte la Lucescu, era Donețk antrenor și eu făceam un material despre un colos industrial făcut de noi, mare parte e o datorie de vreun milion de euro, pe care n-o s-o mai vedem în contextul dat. Și admit că, da, am fugit într-o noapte în momentul în care mi s-a spus că n-o să ies din Ucraina dacă nu șterg imaginile.
Poveștile astea au apărut și datorită unui sprijin pe care noi îl avem. Avem o libertate la PROTV si avem un sprijin juridic. Materialele, înainte să intre pe post, trec printr-un filtru juridic. Își asumă și avocatul nostru și, de multe ori, avem niște dispute pentru că eu poate vreau să dau mai mult și să-mi asum mai multe lucruri și trebuie să rămân doar la facts și la ce pot să demonstrez, efectiv, pe hârtie. Fiecare jurnalist din echipa asta își face propria documentare, propriile întâlniri, propriul subiect. Colaborăm, ne sfătuim, dar nu întotdeauna. Adică sunt subiecte...uneori nici eu nu știu ce fac colegii mei. Pentru că e mai sănătos așa. Să nu se interpreteze, să avem grijă la oameni că și noi avem veri, mătuși, poate prieteni care ar încerca să influențeze prin noi...nu se întâmpla asta. Și atunci, oricum, încercăm să ne scoatem și să rămânem într-o zonă cât se poate de curată. Nu știm unii de ceilalți decât dacă avem nevoie. Dă-mi și mie numărul de telefon, dă-mi un contact și atât. În rest, ne facem partea de documentare și de întrebări singuri.
Numele ăsta când s-a dat emisiunii a fost ironic, România, te iubesc! Momentul, mai ales, în care am început să facem din ce in ce mai multe investigații suna așa, nu știu, a viol poate. Unii o iubeau într-un alt fel decât am fi iubit-o noi. Și eram acuzați noi: „Tu nu-ți iubești țara! Tu nu iubești România dacă faci materialele astea, să arăți nedreptăți sau nereguli sau mizerii.” Ba da! Iubești România? Da, așa cu formele ei strâmbe. E o chestie impersonală, dar în același timp foarte personală, pentru că rădăcinile mele și ale colegilor; și noi suntem foarte atașați de valorile pe care nu doar țara, noi, românii, le avem.
De ce-am rămas în țară? La mine povestea e chiar personală, un pic complicată. Frate-miu a fost primul; frate-miu e doctor al matematicii undeva prin State. Veri, mătuși, poate că foarte mulți din sala asta avem jumătate de familie plecată. România înseamnă și asta, de fapt. Când spun că iubesc România, iubesc și România aia din Columbia sau din Detroit sau din Londra.
Mai mult decât atât, am avut repoșuri la adresa alor mei: Ce ați făcut voi să schimbați România? De ce ați stat voi atât? Astea mi le-am adus și mie și spuneam bă, faci ceva să schimbi chestia asta? Ce Românie îi lași tu lui fiică-ta? Și foarte mult timp mi-am asumat asta ca pe o motivație: eu schimb România în bine pentru fiică-mea. Doar că acum 2 ani, fiică-mea a emigrat. A fost o decizie asumată, eu sunt despărțit de mama ei și au emigrat în Tenerife. Și-am zis: eu, România, te iubesc! lupt să schimb țara asta pentru cine? Pentru mine, în primul rând, dar și pentru fiică-mea pentru că sunt convins că la un moment dat o să se întoarcă, iar noi am păstrat rădăcinile și ea e mândră, povestind prietenilor ei de acolo, că uite, undeva acolo, ta-su se ceartă cu niște infractori.
România s-a schimbat enorm în ultimii ani. România, te iubesc! înseamnă noi. Mulțumesc!
