Aveam nouă ani când am fost hărțuită sexual prima dată. Mă întorceam de la școală, în uniforma în pătrățele albe și albastre, cu șorț și ciorapi închiși la culoare. Un bărbat se masturba lângă scările pe care trebuia să le urc zilnic spre acasă. S-a luat după mine. Îi auzeam pașii în spatele meu, îl auzeam cum geme.
Mi s-a făcut frig în tot corpul. Eram îngrozită.
Am scăpat de el când am ieșit la bulevard. Am sperat că dacă vede cineva ce mi se întâmplă o să se oprească. Și s-a oprit. Iar după ce s-a oprit eu m-am simțit vinovată, rușinată că exist, murdară, scârbită de corpul meu. N-am spus la nimeni.
De atunci am început să mă uit cu atenție în jur, să scanez potențialul de pericol. Să umblu cu cheia în mână, să mă prefac că vorbesc la telefon, să evit unele locuri. Să mă feresc de ce aș putea să cauzez, de ce aș putea atrage asupra mea doar pentru că exist în corpul ăsta.
Corpul ăsta care pentru societate înseamnă sex, copii, curățenie și mâncare. Corpul ăsta care pentru mine înseamnă toată dragostea care m-a atins vreodată, toate urmele experiențelor mele, corpul care mă ține lângă ce iubesc, care mă ridică de pe jos și în care îmi place să locuiesc.
Și nu e urât sau frumos, insuficient sau prea mult. Mă conține pe mine. Și e nedrept și dezumanizant să fiu ruptă de el. E nedrept să fiu obligată să îmi iubesc corpul necondiționat.
Mi se urlă să mă iubesc necondiționat și îmi vine să urlu că nu pot.
Corpurile noastre sunt politice. Pe ele se trasează standardele de frumusețe, pe ele se stabilesc obiectivele demografice, ele sunt resursă neregenerabilă de grijă și muncă domestică. Sunt supuse la control și coerciție, ținute sub atentă supraveghere.
Corpurile noastre poartă grija. De când ne naștem suntem învățate să îngrijim, să purtăm de grijă, să ne îngrijorăm. Totul ne pregătește pentru o viață în care o lăsăm pe a noastră și ne îngrijim de ceilalți.
Corpurile noastre sunt incubatoare pentru sarcini pe care uneori nu vrem să le ținem în noi. Jumătate din sarcinile din lume nu sunt ale noastre, sunt neplanificate și nedorite. Sunt sarcinile statului, bărbatului, familiei, bisericii, dar nu sunt ale noastre. Și cu fiecare sarcină nedorită corpul nostru devine tot mai mult al altora.
Avem voie să fim sexuale doar când suntem producătoare de plăcere pentru alții. Suntem bune de privit ca bucăți de carne, fetiș, pornografie, dar nu avem voie să ne placă și nouă. Sau cel puțin nu e nevoie.
Prima dată când m-am dezbrăcat în fața cuiva am vrut să mă ascund.
Mă uitam și eu la mine. La tot ce urăsc, la tot ce vreau să nu se vadă: țâța care e prea lăsată, burta care se vede din profil, nasul strâmb de când mi l-am spart la bâlci, cicatricile de pe brațe. Nu știam mai nimic despre sexualitatea mea, despre ce îmi place, despre ce urmează să mi se întâmple. Tremuram de emoție și de frică.
Știam că urma să mă doară.
Cum m-a durut și când mi-a venit prima dată menstruația – și apoi de fiecare dată când mi-a venit, cum m-a durut și când am fost hărțuită prima dată, cum m-a durut când am văzut pentru prima dată în viața mea cum un bărbat lovește o femeie.
Cum m-a durut când m-am operat la nas, după cinșpe ani de bullying.
M-am dus la mama să îi spun că nu mai suport să mai trăiesc în corpul meu, să fiu urâtă. Mi-era rușine de fiecare înjurătură pe care o primeam pe stradă, sau de la colegii din școala generală. Lumea se uita la mine cu milă sau cu dispreț, gata să facă o caterincă despre felul în care arăt.
Mi-am spart oasele feței, am stat câteva luni cu ochii vineți de la operație, cu nasul ținut de o atelă și sperând că nimeni nu o să mai strige după mine pe stradă că am nasul mare, că sunt urâtă.
Și nu a mai strigat nimeni, dar eu am rămas cu rușinea și frustrarea că a trebuit să devin alta ca să simt că lumea mă acceptă. Aș fi vrut ca lumea să fie alta, iar eu să rămân aceeași.
Toleranța la durere se învață încă de când suntem mici, ca grija.
Am moștenit toleranța la durere de la femeile din viața mea: epuizate de munca zilnică de opt ore la patron, continuau munca neplătită de acasă. Epuizate de munca emoțională pe care o prestau în fiecare zi în îngrijire, ele erau cele care absorbeau valurile de furie și ură ale bărbaților.
Ele strângeau cioburile rămase în urmă după ceartă, ele îi țineau în brațe pe copiii plânși de frica scandalului din casă, ele le alinau pe celelalte femei când simțeau că nu mai suportă să mai ducă atâta durere.
Femeile și-au construit tot felul de rețele de solidaritate și frondă să-și apere corpurile profanate de stereotipuri și prejudecăți, de control, de violență. Au fost în prima linie a rezistenței, au folosit bârfa și zvonurile ca sisteme de avertizare, s-au solidarizat și s-au ațâțat una pe alta la rele:
să protesteze
să facă ce vor cu corpurile lor
să divorțeze, sau și mai rău, să nu se mai căsătorească
să nu mai facă copii
să își acuze abuzatorii
să facă sex de plăcere
să fie așa cum vor ele.
Femeile din viața mea m-au eliberat, m-au învățat să numesc ce mă doare, m-au ajutat să nu mai fiu singură, m-au împins la scandal. Și cu fiecare nu, cu fiecare moment de rezistență, îmi mai recuperez câte un pic corpul și identitatea, iau înapoi ce e al meu și a fost pângărit de violență, control și prejudecată.
În mișcarea feministă de după ‘90, primele lupte au fost pentru corpurile noastre și dreptul să alegem. După 23 de ani în care statul le-a folosit pe femei drept incubatoare, interzicând avortul și lăsându-le fără contracepție, feministele au luptat ca legalizarea avortului să fie printre primele măsuri pe care le ia noul Parlament. Apoi au adus contracepție, au început programe de educație sexuală, au construit o rețea de planificare familială – progres care a dispărut în ultimul deceniu.
Noile generații, din care fac și eu parte, își cer din nou drepturile într-o țară care nu le dă acces la contracepție, la educație sexuală, la politici care să le apere de violență și discriminare.
O generație care în loc să învețe să facă sex în siguranță, să facă sex de plăcere, din iubire și dorință, consimțit și fără presiune, învață că sexualitatea e rușinoasă, murdară, păcătoasă.
Multe dintre noi nu au cunoscut niciodată plăcerea. Pentru multe dintre noi sexul e chin, e viol, e obligație, e concepție.
Violul marital există în legislația românească din 1997, dar tradiția rămâne că e datoria soției să își satisfacă soțul. Consimțământul e oferit pentru tot restul vieții la starea civilă, femeia nu mai are voie să spună nu, să se răzgândească. Facă-se voia lui.
Mi-am descoperit sexualitatea într-o mlaștină de confuzie, între experiment și abuz, între suferință și plăcere. Am tăcut când un bărbat m-a forțat să-i fac sex oral. M-am îmbrăcat repede, am mai făcut puțină conversație și am dispărut. I-am dat block și nu i-am mai spus nimic niciodată.
Am tăcut când un bărbat și-a scos prezervativul în timp ce făceam sex. Când mi-am dat seama, mi s-a întors stomacul pe dos. I-am spus să plece, l-am confruntat câțiva ani mai târziu. Mi-a zis am greșit și eu, ai greșit și tu.
Când mi-am lăsat sexualitatea să fie o parte din mine, am fost judecată, mi s-a spus că fac sex ca un bărbat, că îi emasculez. Sexualitatea mea intimidează penisul pentru că vulva își cere plăcerea, întreabă de consimțământ și face ce vrea ea. Mă uit la corpul meu și mă excită pe mine, Pe ceilalți îi inhibă – sunt prea mult femeie.
Refuz concepția, incapacitez reproducerea pentru că vreau să fiu femeie numai pentru mine. Toată viața mi s-a spus că trebuie să mă ascund și să îmi fie rușine. Mi s-a spus că femeile sunt credincioase unui singur bărbat. De asta am tăcut, pentru că toată viața mi s-a spus să fiu tot ce nu vreau să fiu.
Eu o să fac sex de plăcere. O să spun nu, o să mă răzgândesc, o să dau drumul la contraofensivă și o să fac scandal.
Liberă, puternică. Așa m-au învățat să fiu femeile din jurul meu și propria mea durere. Pentru fiecare dintre noi puterea înseamnă altceva, iar pentru mine a însemnat să îmi iau corpul înapoi. Să mă uit la el cu blândețe și să-i fiu recunoscătoare. Să fie obiectul plăcerii mele, să mă excite pe mine și să mă aducă la orgasm. Să mă poarte prin suferințele și fricile mele. Să mă țină lângă surorile mele.
Poveștile noastre sunt importante. Ele ne fac să fim văzute așa cum suntem. Dau curaj mai departe, pun paie pe focul rezistenței, îmblânzesc relația cu femeia din noi.
În fiecare dintre noi e foarte multă putere – mai multă decât suntem lăsate să credem.
E multă putere în vocea noastră. S-o facem auzită în toate feed-urile și pe toți pereții, pe străzi, în casele și în clasele noastre. E multă putere în corpurile noastre: suntem începutul și sfârșitul lumii. Începutul lumii noastre și sfârșitul lumii lor.
