Cetățeni de mâna a doua pentru stat - Ana Mocanu

M-am născut în Focșani. De când eram mică nu înțelegeam de ce tata trebuia să meargă la prășit până la patru dimineața și de ce simțeam frica că s-ar putea să nu se mai întoarcă acasă în seara aia, sau deloc. De ce toamna puteam să-mi cumpăr blugi noi din piață și primăvara mâncam pâine cu caș și n-aveam bani de deodorant. De ce mama își mușca din buză auzind de o altă excursie la Sighișoara de care, înțeleg acum, nu aveam bani. De ce ai mei nu au prieteni și muncesc toată ziua. Părinții prietenilor mei aveau, ieșeau la pizza cu colegii mei de clasă și plecau în vacanțe. De ce trebuiau să meargă la Onești să vândă roșii dacă aveam la Focșani piața în fața blocului. Aveam să aflu că în piața de la Onești se vinde mai bine și de aici naveta săptămânală cu papucul lui tata încărcat cu saci și mama în dreapta lui, pregătită de un weekend pe piață după cinci zile la birou.

Suntem șapte frați în familie. Tata era inginer de utilaje agricole și agricultor în celelalte ore din zi în care nu era la serviciu. Mama era contabilă. Și după, tata n-a mai fost inginer, și nici mama contabilă. S-au îmbolnăvit la un moment dat. De la greul ce-l duceau, de la muncă, de la epuizare. Șapte guri de hrănit, doișpe cu tot cu ei și pisicile noastre, Buțu, Mia și Tobi. Paișpe cu tot cu fetele din rural pe care ai mei le primeau în gazdă ca să aibă grijă de noi.

Șapte guri de hrănit. Educație. Meditații. Televizor. Jucării. Bani de bere în adolescență.
Și pentru ai mei? Nimic. Abandonați.

Abandonați sau, cum îi numesc studiile sociologice pe care le facem acum, cei pierduți în tranziție.

Și nu sunt doar mama, tata și Focșaniul. În genul ăsta de realități trăiesc mulți cetățeni din țara asta. Schimbarea din 1989 a venit brusc, cu speranța libertății, doar că nimeni n-a fost acolo pentru români să le dea gramul de sare care să-i adapteze la noile realități sociale. Pierderea acestui start se simte și azi, după 36 de ani de la Revoluție: România e una dintre cele mai inegale economii din Europa, dezvoltată pe poluri de creștere în orașele mari, în timp ce orașele mici și ruralul s-au depopulat, iar oamenii au migrat spre București, Cluj sau diaspora, în căutarea unei vieți mai bune.

Asta e și una dintre problemele cele mai mari cu care o să ne confruntăm – criza demografică, cauzată de migrație. Și nu, nu sunt eu de vină pentru asta că n-am rămas în Focșani, ci statul că nu oferă infrastructura aia facilă prin care și oamenii din urbanul mic sau rural să aibă acces la the golden ticket din orașele mari. Accesul înseamnă bani și posibilități. Dar accesul poate însemna să ai o autostradă, un tren rapid, facilități pentru lucrătorii navetiști. Noroc de tata că Oneștiul era la două ore de Focșani.

Din șapte frați, doi sunt în diaspora, trei suntem în București și doi au rămas în Focșani. Doi din șapte.

Am început să simt frustrarea de a locui într-un oraș mic unde lucrurile nu se mișcă atunci când încă eram acolo. Aveam 15 ani. Și chiar dacă știam că nu pot să schimb viața alor mei, am început să mă uit la moduri prin care pot trage statul de mânecă în interesul meu, ca cetățean. Așa am ajuns să cer dezbateri pe bugetul local, să merg în audiențe, să scriu petiții și să mobilizez tinerii din oraș și să ne cerem drepturile.

De la petițiile din Focșani s-a împletit și parcursul meu de ONGistă. Astăzi sunt directoare executivă la Funky Citizens și merg în Focșaniurile de prin țară, unde construiesc punți cu oamenii care trăiesc în lumea din care am plecat: o lume în care accesul la servicii publice nu e așa ușor, o lume în care nu există locuri în care să-și verse durerea și să ne spună nouă, lumii întregi, cum văd ei să arate România.

E nevoie să fim mult mai mulți care construim genul ăsta de spații în lipsa unui stat care îl ascultă pe cetățean.
E nevoie de responsabilitatea noastră colectivă de a ne întoarce în locurile din care venim;
De a vorbi cu cei care încă nu au același acces ca noi la servicii medicale mai ok, infrastructură decentă ori salarii mai bune.

Sunt mulți oameni care vor să distrugă, dar suntem mult mai mulți care vor să construiască punți între noi – cel puțin optimista din mine așa alege să creadă. Și porțile alea există, pot fi deschise dacă și noi suntem deschiși să încercăm. Lumea e orice, dar nu roz în momentul ăsta, dar avem în noi puterea de a încerca să construim, așa cum putem, de jos în sus, o lume mai blândă pentru cei lăsați în urmă.

Ai mei nu prea înțeleg ce fac și de ce o fac. Adevărul e că probabil nu vor putea să înțeleagă niciodată – pentru ei, care încearcă să se integreze într-o lume a posibilităților, o viață trăită doar supraviețuind îi face să simtă disconfort când au spațiu să se bucure de lucrurile simple, cum ar fi o vacanță, o pizza în oraș sau să-și viziteze nepoții în diaspora.

Ai mei au luptat ca eu să trăiesc în lumea liberă care le-a fost promisă acum 36 de ani. Chiar dacă nu o să le pot explica, o fac pentru ei și pentru Ana, care își aștepta tatăl acasă. O fac cu speranța că un alt Vasile, o altă Aristița, o altă Ana și alți șase frați nu vor mai trece prin asta în viitor. Sau măcar le va fi un pic mai ușor.