Când copiii construiesc mai drept - Anda Culișir

Sunt Anda, profa la Ghibu și liderul unui club de voluntariat pentru liceeni, care nu seamănă cu nimic din ce am văzut prin școli.


La noi în club nu facem „voluntariat clasic”. Nu împărțim flyere la o acțiune organizată de altcineva, unde ni se spune exact ce avem de făcut. 
La noi, copiii sunt partenerii mei. Fiecare proiect începe cu o problemă reală, pentru care nici eu nu am rețeta. Și tocmai asta e frumusețea. Tot ce reușim, sau nu,  e al nostru.

In general, eu sunt profa de la clasă. Dar de una-două ori pe an, mă transform, impreuna cu copiii si proiectul: devin ONG-istă, manager de festival, constructor de mobilier urban, sau orice altceva e nevoie. Iar scopul e mereu același: să învățăm și să ajutăm pe cineva in mod real, în același timp.

Dacă ne iese, perfect. Dacă nu, la fel de bine. În clubul nostru, nu avem cultul greșelii. Din contră - uneori, Doamne-ajută să apară probleme! Ne ajută să învățăm mai mult. Noi hotărâm ce vrem să facem, cât facem, in ce directie ducem proiectul, noi modificăm pe parcurs, ne tragem singuri la răspundere. Fiecare proiect e munca lor. Ideea lor. Procesul lor. Învățarea lor. Si a mea, odata cu ei.

Proiectul la care lucram acum se numește Ethnicity — un festival multicultural care a crescut incredibil în ultimii ani.

Totul a început acum patru ani, cu o observație simplă a unui copil, la club:
 „Pe bus azi, am auzit 2 limbi straine. Una habar n-aveam ce este" -  Am început să povestim despre asta și am realizat toți, că orașul este plin de culturi, dar, paradoxal, oamenii stiu foarte putin unii despre altii si nu prea participa la evenimente comune. Copiii mi-au spus ca nu au unde sa afle povesti reale, unde sa ii cunoasca direct pe cei care vorbesc alte limbi, traiesc altfel, au alte traditii. Stiam de unele evenimente ale culturilor, dar separate, nu impreuna si pentru un public restrans, deja informat. Asa a aparut ideea unui eveniment care sa creeze nu vitrine culturale, ci spatii vii de intalnire.

Am sunat, am scris, am ieșit în oraș. Așa i-am cunoscut pe Karen, armean, producător TV. Pe Diane, din Burundi. Pe Askin, activist turc. Pe Viola, refugiată din Ucraina. Pe rabinul comunității evreiești. Pe muncitorii din Camerun care lucrau pe șantier la renovarea liceului nostru.

I-am invitat pe toți — dar nu ca „artiști” pe o scenă, în fața unui public.
 Le-am spus: „Vrem să fiți voi, între voi. Și să ne primiți și pe noi alături.”
Au spus: da.

Așa am creat prima ediție: 5 seri culturale, fiecare seară dedicată unei culturi, in Insomnia.

Participanții? Noi, prietenii, clienții localului, cine a mai aflat despre noi pe net. Publicul intra de pe stradă și nu mai pleca. Si comunitatile. Dupa seara lor culturala, vroiau sa vina si la ceilalti, sa afle despre ei, sa se distreze cu ei. Prima zi -o comunitate. A treia zi - trei comunități.

Am adus și un „dulap cu povești” — un dulap vechi, plin cu obiecte personale. Nu costume etnice. Nu exponate de muzeu. Ci: pălăria lui Askin cu care a fugit din Istanbul. Planta Violei, prima cumpărată la Cluj. Puck-ul lui Nicolas, francez care joacă hochei la Harghita.

Copiii au făcut tot: interviuri, traduceri, texte, design, logistică, sponsorizari, organizare. Și au învățat despre oameni, despre cultură, despre istorie vie — nu din manuale, ci direct de la sursă.

În al doilea an am vrut să punem două-trei standuri în fața localului. Așa am ajuns la primărie, sa vedem ce aprobari ne trebuie. Dupa întâlnirea inițială, unde am avut 7 minute de vorbit, care s-au transformat în 45 de minute și două ședințe anulate, primaria a chemat sa audă povestea noastra si Centrul de Cooperări Internaționale UBB. Si Patrir. Si International Womens Club. Unii s-au invitat pe altii. Si am hotarat ca asta trebuie sa facem impreuna. Sa creem un urban living-room pentru toti.

Am avut trei săptămâni să ne punem la masă cu toți — studenți, elevi, universitari, ong-iști, oameni din comunități — și să construim împreună, coordonati de catre noi, eu si copiii.

De atunci, Ethnicity a ajuns un proiect in cadrul Zilelor Clujului.
 Si a fost o decizie grea. Facem sharing de ownership, dar lasam proiectul sa fie absorbit? Sa nu mai fie produsul complet al nostru? Este greu pentru un copil sa inteleaga asta. Dar tot copiii au spus: “scopul nu era sa sarbatorim multiculturalismul? Cum? Comunitatile separat, cu doua saptamani înainte de zilele Clujului? Ca și cum ei nu sunt destul de locuitori ai Clujului? Ce zice asta despre noi, despre comunități?” Așa ca au luat aceasta decizie, ca si multe altele, cu maturitate, empatie și o claritate care pe mine mă lasă, de fiecare dată, fără cuvinte.

Proiectul e uriaș acum. Avem scenă, echipă tehnică, sponsori, zeci de standuri. Și totul e organizat si coordonat de copii.
 Adica EI sunt toate departamentele si echipele. Ei fac comunicarea cu toate culturile si centrele, productie de festival, logistică, bugete, aplica la finantari nerambursabile si le si castiga, PR, tâmplărie, design, marketing.
 Învață ce înseamnă responsabilitate, echipă, autonomie, rezilienta, rezolvare de probleme complexe și lucrul sub presiune.

Și, poate cel mai important — învață că pot.

Mi-e greu să spun cum fac eu dreptate copiilor. Nici nu știu dacă fac.
Cand dau un 3 la scoala, nu cred ca fac.

Dar avand in spate o echipa de copii atat de puternica, am apucat sa ma uit la culturi, la oameni si sa vorbesc cu ei. Cu studentul din Paraguay, care dupa 7 luni de studentie la Cluj si vorbit doar engleza, se bucura ca si-a gasit o comunitate latino atat de mare la Cluj, o familie. Am apucat sa vad cum doamnele din comunitatea elena danseaza zorba cu comunitatea palestiniana. Cum Karen, armeanul plange, si se ia in brate cu Askin, turcul, care a cantat o piesa in armeana despre genocidul pe care Turcia nici acum nu il recunoaste impotriva armenilor si care a marcat 3 generatii de armeni.

Tocmai am trait febra organizarii proiectului, impreuna cu copiii. Avem luni de munca in spate, intalniri, sedinte dupa scoala, online, la primarie, la cafele cu comunitatile. Saptamana cu evenimentul avem biroul pe strada Kogalniceanu, noaptea facem transporturi si montam si festival, dimineata mergem la scoala, dupa-masa stam in sedinte pe strada si dam telefoane, printre teme si timp furat de la familie. La eveniment, suntem organizatori dar și voluntari la standuri, la scena, la kids corner, la cooking corner. Nu am apucat sa ma gandesc cum le fac dreptate lor. Asa ca zilele trecute, am întrebat-o direct pe Maya:
„Ce e, pentru voi, dreptatea în proiectul ăsta?”

Și mi-au spus asa: că prin ceea ce facem, simt că li se face dreptate.
Că e prima oara cand munca lor conteaza cu adevarat, ca pot sa isi implementeze orice idee, ca isi gasesc locul, ca li se recunoaște valoarea.
Că au spatiu sa fie ei înșiși, sa greseasca, sa decida. Ca eu am incredere in ei, ca eu ii vad. Ca adultii ii vad, ii urmeaza si invata, la randul lor, de la ei, de la copii. 
Și că, în sfârșit, oamenii din comunitățile multiculturale, nu sunt tolerati, ci invitati. Nu doar acceptati, ci primiti.

Poate că asta e dreptatea: să simți că ești unde trebuie. Că locul tău există, că vocea ta contează. Iar dacă prin clubul nostru reușim să oferim măcar o bucățică din sentimentul ăsta, știu că facem bine ce facem.