Am 11 ani și sunt în generală. Clasele a cincea și a șaptea sunt cel mai mare coșmar al unui copil care trece prin pubertate. Noțiunea de ,,bullying” pe atunci era inexistentă, dar fenomenul în sine persista mereu în clasă. De mică aveam obrajii mari și roșii - motiv întemeiat pentru a se face glume asupra mea. Băieții nu aveau limită, iar zâmbetele colegilor, la glumele spuse în șoaptă din spate, devin prea răsunătoare în capul meu. Înroșesc.
Sunt la pauza mare. Mama mi-a pus în geantă o banană și un croissant. Abia mi-am deschis prânzul când ,,șeful” găștii decide să îmi zică ,,Poftă bună!”. Gestul în sine nu părea să aibă o ofensă, dacă nu ar fi fost tonul vocii sarcastice și chicotele colegilor. Eram a doua cea mai plinuță fată din clasă și știam că se face aluzie la faptul că ,,îndrăznesc să mănânc”. Mâncarea mi se oprise în gât. Nu știam ce să fac. Probabil privirea ofensată m-a dat de gol, pentru că urmase o bucată de cretă fix în cap. Au început să râdă zgomotos, iar eu am luat-o la fugă în baie. E prima dată când plâng în baia școlii.
Pentru toți vârsta de 13 ani vine alături de o rundă de complexe către propriul corp. Eu nu sunt o excepție. Aveam 13 ani și începeam să îmi urăsc corpul. Am decis să practic dansul. Îmi plăcea mult, era locul în care puteam să îmi folosesc creativitatea și expresivitatea corpului meu la maxim. Dar fascinația mea către dansuri a venit alături de obsesia mea față de cum îmi arată corpul. Începeam să mănânc cu mult mai rar decât obișnuiam. Mic dejunul nu exista pentru mine. Am slăbit mult. Bullying-ul a încetat, iar lumea mă lăuda că am slăbit. Spre surprinderea mea, oricât de mult slăbeam nu mă simțeam împlinită sau fericită, simțeam doar mai multă singurătate. Probabil eram eu într-o perioada adolescentină unde ceața de noiembrie devenea prea copleșitoare pentru gândurile mele, frigul prea apăsător, iar intunericul, ce se lăsa mult prea devreme contrar dorinței mele, mă inducea într-o stare deprimantă. Nu mai știam cine sunt, eu mă temeam de mine, de eu prin prisma mea.
Aveam 14 ani iar întrebările deveneau prea multe, prea confuze, prea grele. Insecuritățile create în urma bullying-ului din gimnazială deveneau mai apăsătoare ca niciodată. Îmi imaginam cum ar fi dacă într-o lume paralelă am putea șterge cu radiera ce nu ne place la înfățișarea noastră. Poate atunci nu ni s-ar părea că obrajii sunt mult prea roșii, că nasul este mult prea deformat sau că întreaga siluetă este departe de perfecțiune. Poate acolo ne privim altfel - cu mai multă iubire de sine ca în lumea reală.
Aveam 15 ani, iar pandemia a pus o altă mare amprentă asupra mea. Am renunțat la dansuri, m-am introvertit mult prea mult decât aș fi vrut, aflu despre anxietatea socială și atac de panică pentru prima dată. O dau în bară la un interviu de voluntariat când aud întrebarea ,,Ai vrea să devii prieten cu cineva ca tine?”. Dintr-un oarecare motiv această întrebare mă blochează, îmi trec mii de răspunsuri prin cap iar unicul lucru pe care îl zic e un ,,cred că da” foarte neîncrezător. Nu am trecut de interviu, evident. Conceptul de ,,încredere în sine” este inexistent. Atunci a fost momentul când am decis să pun stop și să petrec mai mult timp cu mine, să mă vindec și să mă cunosc.
Fenomenul de bullying nu este deloc unul nou în societatea noastră, iar din nefericire, nu este atât de discutat precum ar trebui să fie. Bullying-ul implică un dezechilibru al puterii între două persoane, cel mai adesea adolescenții. Victima este percepută ca vulnerabilă și are de obicei probleme în a se apăra singură, deși nu face ceva anume pentru a „provoca” agresiunea. Bullying-ul nu este doar un incident izolat sau o glumă nevinovată între copii. Este o formă de violență care poate avea consecințe grave asupra sănătății mintale și emoționale a victimelor. Acest fenomen este amplificat cu desăvârșire, mai ales în România, iar cazurile sunt din ce în ce mai agravante.
În decembrie 2023, este viralizat cazul celor două prietene de 15 ani, victime ale bullying-ului din școală, care s-au sinucis împreună. Acestea au lăsat un bilet de adio - ,,LUMEA E REA”.
Sau cazul băiatului de 10 ani din New York care s-a sinucis, după ce timp de mai multe luni a fost victima bullyingului în școală. Acesta își convinsese familia să nu mai meargă la școală și să stea acasă.
Acestea sunt doar câteva exemple, însă realitatea este cu mult mai dură decât ne-am putea imagina. Și totuși, tind să cred că fiecare poveste ascunde un fir subțire de speranță.
Eu aveam 16 ani când am început să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt. Am învățat să mă împac cu ideea de a nu fi invitată, inclusă sau măcar luată în seamă de alții.
La 17 deveneam mai sociabilă, mai aventuroasă, mai extrovertită. Întâlnesc persoane noi, persoane care îmi ridică încrederea în sine, persoane de la care învățam ceva nou în fiecare zi și care îmi setau un exemplu de urmat. A doua mea încercare de a intra într-o organizație de voluntariat este cu succes. La 18 ani ajung în biroul executiv al organizației. Sunt în sfârșit mândră de mine, de persoana care am ajuns la 18 ani. Încep sa îmi privesc tot mai des reflecția fără a avea un dezgust, ci dimpotriva sa imi placă tot mai mult, iar comentariile ce implică corpul meu imperfect nu mă mai afectează. Călătoria mea nu se oprește aici, sunt sigură, mai am multe greșeli, mai am multe de învățat, dar sunt mai bine decât am fost vreodată. Azi, în lumina prezentului, mă găsesc într-un loc de înțelegere și de acceptare a propriei mele ființe. Am ales să mă confrunt cu fricile mele, cu insecuritățile și cu amintirile dureroase. Am ales să nu fiu prizoniera trecutului meu, pentru că lumea mea nu s-a oprit când aveam 13 ani.
Aș vrea ca povestea mea și a lor să nu fie doar ,,unul dintre cazuri”, aș vrea ca aceste povești să fie auzite și îndreptățite, pentru că fiecare poveste contează! Adesea ne lăsăm purtați de valul ignoranței, iar fiecare voce tăcută, fiecare ochi întors în altă parte, adâncește prăpastia dintre noi și victimele bullying-ului. Iar pentru persoanele care au trecut prin experiențe similare - nu vă ascundeți durerea, fiți vocea celor care suferă în tăcere pentru că împreună, putem deschide uși către un tărâm al înțelegerii și compasiunii, în care fiecare poveste de durere devine un pas spre vindecare. Astfel, bullying-ul poate deveni doar o lecție amară din cărțile trecutului, iar fiecare individ va învăța să-și vindece rănile, să se regăsească și să se iubească din nou. Pentru că suferința lor nu a fost provocată doar de niște glume nevinovate.
