M-am născut în satul Purcăreni, din Brașov, și mai am patru frați. Am fost singura familie romă din sat.
Îmi amintesc cum, la grădiniță, nu mă simțeam în siguranță, iar colegii ne umileau și nu ne lăsau să ne jucăm cu jucăriile cele mai noi sau cele mai frumoase. Apoi, în ciclul primar, învățătoarea vorbea de foarte multe ori urât despre mama:,,De ce nu vă cumpără mumă-ta aia puturoasă creioane?”. Îmi era frică de ea, și tare mi-ar fi plăcut să fie mai blândă și să mă ămbrățișeze măcar o dată!
În gimnaziu, au fost și cațiva profesori care îmi zâmbeau, îmi aduceau haine, iar asta m-a încurajat să continui. Îmi doream să fiu la fel ca ceilalți copii din sat și să ,,devin ceva în viață’’, vorba tatălui meu. La liceu, am sperat că va fi mai bine, însă iar am fost dezamagită. Majoritatea profesorilor erau nedrepți, iar colegii mă marginalizau, și uneori chiar mă loveau. Totuși, cu ajutorul unor profesori care m-au încurajat, am luat Bacalaureatul, iar apoi am absolvit Sociologia și Științele Educației.
În 2012 am ales să fiu educatoare în cartierul Gârcini, din Săcele, cea mai mare comunitate de romi din țară. Găzduiește aproximativ 8.000 de suflete, cărora le este teamă să-și asume identitatea etnică din cauza discriminării. Majoritatea sunt familii sărace și numeroase, care lucrează la serviciile de salubrizare, pe la câteva firme, iar alții sunt zilieri sau culeg plante și fructe de padure.
O mică parte dintre adulți nu știu nici azi să scrie și să citească și de aceea nu își pot ajuta copiii la teme. Cu toate acestea, îi aduc la școală curați, cu un sandviș în ghiozdan și îi încurajează să învețe și să fie ascultători la ore. Sunt părinți care fac și patru drumuri pe zi, ca să-și aducă, pe rând, copiii la școală.
Aspirațiile sunt modeste aici, sau așa ni se pot părea unora dintre noi. Majoritatea băieților și fetelor din Gârcini își doresc să devina șoferi. Fiecare familie vrea să fie mai înstărită, adică să aibă o baie și două camere, ca să poată dormi părinții și copiii separat. Să aibă pentru școală o pereche de adidași noi, șosete, un ghiozdan și o geacă. Sunt și familii care nu își trimit copiii la grădiniță când nu au ce să le pună de mâncare, de aceea am în geantă, in fiecare zi, câte ceva pentru ei.
Anul acesta am grupa mare, cu 29 de copii, însă niciunul nu a frecventat grupa mijlocie regulat. Fie că nu s-au adaptat, fie că nu i-au adus părinții, și asta se vede în nivelul lor de dezvoltare. Îmi amintesc că, acum câțiva ani, am lucrat cu o grupă mare din Baia Mare. Copiii de acolo au reușit să improvizeze o poveste, o activitate obișnuită pentru vârsta lor, spre deosebire de ai mei, care cu greu au reușit să creeze ceva.
În evaluările din acest an, am observat că mulți dintre elevii mei nu știu să țină creionul în mână, le e greu să recunoască cifrele de la 1 la 5 sau să numere până la 10 fără ajutor. Ianis, un băiat dintr-o familie mai săracă, a reușit să numere singur, oferindu-mi speranța că, dacă le oferim copiilor un mediu încurajator, ei pot crește armonios.
Am învățat asta pe propria-mi piele. Experiențele negative cu profesorii mei m-au determinat să acționez diferit cu copiii mei din gradiniță. Vreau ca fiecare să se simtă binevenit, iubit și în siguranță, așa că, în fiecare zi, le zâmbesc, îi mângâi pe cap și le spun ceva frumos.
Și tot pe propria-mi piele am învățat că această practică funcționează, pentru că atunci când am ajuns în clasa a V-a, și eu am avut o profesoară care îmi vorbea calm și zâmbitor, eu o admiram și învățam cu drag materia ei. Iar asta m-a ajutat să devin cineva.
