E ora 3 30 noaptea. Deschid fermoarul cortului și ies afară. Trag aer adânc în piept, dar tot nu îmi ajunge. Nu e de mirare, sunt la peste 3800 m altitudine, în Munții Anzi, pe o veche cărare incașă care urcă spre Machu Pichu. Mă depărtez puțin de cort și mă așez pe o piatră. În stânga mea sus pe munte e un mic țarc în care dorm câteva lame. Priveliștea e copleșitoare. Mâine e 1 ianuarie, și ajungem în sfârșit la Machu Pichu.
De mică am fost un copil neastâmpărat. Am fugit de acasă când aveam 5 ani, dar m-a găsit mama în apropiere de bloc. De la acel moment am învățat că ușa se încuie și pe afară, și nu se deschide cu furculița ca în desene.
Îmi plăcea să mă întrec cu băieții cu bicicleta fără frâne, în papuci de gumă, și îmi plăcea să câștig. Furam flori din grădinile din jurul blocului, preferam să fiu hoțul în hoțul și polițistul, însă îmi plăcea și să mă joc cu păpușile și să citesc și să recit poezii. Dar nu eram o fetiță tipică. Nu-mi plăcea să port fuste, pentru că nu puteam alerga în ele, și aveam mereu genunchii juliți, de la minge, de la bicicletă, de la cățărat în copaci, pe garduri și tot așa. Eram uneori băiatul pe care și-l dorise tata, până am început să-i „organizez” uneltele din cămară.
În același timp la școală eram foarte studioasă. La prânz, când mama pleca la școală, eu aveam deja temele gata.
(Poza 3) Ada din fața blocului era cu totul altfel decât Ada de la școală. Eram șefa clasei, aveam un carnețel în care țineam evidența colegilor care lipseau, vorbeau, sau deranjau ora. În clasa a-VIII-a când eram plecată la Cluj, colegi de clasă au încercat pentru prima dată o fugă colectivă. Fiindcă dacă nu eram eu, ar fi chiulit toți.
În clasa a 7-a făceam pregătire suplimentară pentru olimpiada de matematică, în vacanța de Paște. Afară era deja soare blând de primăvară, și asfaltul devenea din ce în ce mai cald. Băieții băteau mingea lângă garaje, iar eu cu ghiozdanul în spate mă întorceam de la orele suplimentare de matematică de la școală. „Băi, n-aș putea mă”, a exclamat unul dintre ei cu mult năduf. Cred că nu am mai ieșit afară cu băieții de atunci. M-am gândit mult la acel episod. O parte din mine simțea și atunci că e o pierdere de timp, că oricum nu-mi plăcea matematica...
De fapt, ce îmi era greu să accept era că nu puteai să fii parte din gașca lor, și să fii bun la matematică. Cum nu puteai să fii un elev silitor și totuși să chiulești și tu o dată cu colegii tăi. Sau să-ți placă să te dai cu bicicleta, dar și să reciți poezii. De ce nu poți să ai biroul dezordonat și să nu-ți pese unde îți lași lucrurile prin casă, dar asta sa nu te facă mai puțin conștiincios și riguros?
Astăzi aud des de la oameni că la prima vedere par o fire retrasă, rece, calculată. În același timp sunt cel mai vorbăreț și amuzant membru al familiei mele. Pe surse.
(Poza cu cutii) Oamenii ne așează fără să vrea în cutii, iar noi odată aflați acolo începem să credem că aceea este cutia noastră. Ne temem să îmbrățișăm acele laturi care ne-ar depărta de imaginea pe care ceilalți o au despre noi, de frică să nu fim respinși. Riscăm însă să pierdem ceva mai valoros, chiar acele lucruri care ne fac speciali.
Astăzi am îmbrățișat ideea că sunt un pic din toate. Sunt avocat și îmi fac munca cu răbdare și conștiinciozitate. Încă îmi place să dau ture cu bicicleta. Urc munți. Și da, la prima interacțiune vorbesc puțin, analizez și par reținută. Sunt însă în continuare cel mai amuzant membru al familiei mele.
Am învățat și să renunț la acele lucruri pe care le făceam doar pentru că erau așteptate de la mine, pentru a face loc celor pe care le fac bine și cu plăcere.
(Poza MaPi) Când aveam 13 ani am citit o poveste despre o călătorie fabuloasă spre Machu Pichu. Acum știu că drumeția până la Machu Pichu durează 4 zile, dar se construiește în fiecare zi, cutie cu cutie.
Și pentru că nu am renunțat nici la a recita poezii, aș vrea să vă las cu câteva rânduri din Comoară târzie – o poezie de Radu Stanca, despre ce am putea fi dacă ne îngăduim să privim cu adevărat în noi și nu la cutiile pe care alții ni le așează în față:
O creangă de aur în curte avea
Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia.
Dar omul cu ochii şireţi într-o zi
Trecu prin grădină pe-ascuns şi-o zări.
A doua zi iată-l pe prinţul tăcut.
"– O creangă de aur îţi cer împrumut."
"– O creangă de aur? De unde să-ţi dau?
Aşa ceva n-am eu. Nici zeii nu au.
Dar omul răspunse: "– De-o aflu cumva
Mi-o dai mie?" "– Bine, să fie a ta!"
Nici nu sfârşi bine vorba pe tron
Că omul ţâşni dintr-odată spre pom,
Şi vesel se-ntoarse cu creanga în sân.
O creangă de aur cu sunet vrăjit!
Stă prinţul sub pajură nedumerit,
O creangă se aur în curte avea
Şi el, Prinţ nătâng, nu ştia, nu ştia..."
