Acum sunt aici. Mi-e bine... - Sorana Gheorghiade

Bună, mă numesc Sorana și în ultimii 8 ani m-am mutat de 9 ori.

Am avut o copilărie de scară de bloc, cu joacă, role și biciclete și cu bunică-mea care țipa după mine să trec o dată acasă, că mi-a făcut șnițele și se răcesc. Am fost și sunt iubită de familia mea mică, de clasă medie, dar cu așteptări mari.

Prin clasa a patra am luat un suficient la cunoașterea mediului, pentru că nu am știut când se ară, când se seamănă și când se culeg grânele și legumele. Pentru că tata nu era obișnuit cu genul ăsta de eșec academic, mi-a spus, punând mâna sus pe tocul ușii, că oamenii care ajung departe în viață sunt aici. Tu, momentan, ești aici, jos. Știi ce fac oamenii care sunt aici? Nu se alege nimic de ei.

Și mintea mea de 10 ani a zis: ai pus-o, măi fetițo! Îmi era teamă ce o să se aleagă de mine, dar nu m-am lăsat pe tânjală. Am intrat la un liceu bun din Constanța. Nu eram vreo olimpică intergalactică, dar învățam limbi străine cu ușurință și înghesuiam pe lângă toate activitățile extracurriculare posibile. Eram ferm convinsă că nu se face școală bine în România. Am căutat afară, unde umblă câinii cu covrigi în coadă și calitatea e alta, se spunea.

Și nu am fost singura. Prietenii mei au ajuns unul la Londra, la fel ca mine, altul la Manchester, unul la Delft, altul la Berlin, unul la Istanbul, altul la New York. Cu eforturi, ne-am ținut aproape. Era bula noastră și voiam să o ținem așa, să nu se umfle prea tare, dar nici să nu se spargă.

Pe mine, Londra cu cei 8 milioane de locuitori ai ei m-a lovit ca un tren. Totul era mult: multă distanță, mulți oameni, multă competiție, multă muncă. Eram minusculă. Nano-Sorana.

Iar mi-am zis: ai pus-o, măi fetiță. Am încercat să-mi îngroș obrazul mecanic, să răzbesc orice ar fi însemnat asta, să nu mă treacă pe mine anii de facultate, ci să-i trec eu pe ei. Pe mama o sunam des să-i spun că am învățat să fierb orez și că am mai micșorat un pulover la mașină. Prietenii mei mai primeau pachete de acasă, cu zacuscă și eugenii Dobrogea, dar eu i-am spus mamei să nu îmi trimită, că mă ține aici și e destul. Îmi era rușine să mai cer ceva.

Credeam că sunt mare. Doar lumea era mare — eu mai aveam de crescut.

În primii ani de facultate mai auzeam povești despre unii-alții care s-au întors în România, din diverse motive pe care oricum nimeni nu le asculta. Pentru că imediat venea replica: „Păi da, că nu s-a integrat acolo și acum a venit acasă cu coada între picioare.” În bula mea, tuturor ne era greu, dar unul nu îndrăznea să rostească nerostibilul: nu mai pot, vreau acasă! Așa că ne-am văzut de treabă.

După aproape cinci ani de Mind the Gap, niște lockdown-uri, un contract de muncă, trei vaccinuri și trei coviduri, iar strângeam cutii. Nici nu mi-au ajuns bine catrafusele la Paris că am luat-o de la capăt. Acumulam cunoștințe, pierdeam apartenența.

Și acolo, și-n Bruxelles, am dobândit un vocabular ca să pot descrie micile nedreptăți pe care le-am trăit: rasism structural, stereotipare, prejudecăți culturale, xenofobie. Mi-au auzit urechile de toate.

Un avocat, de-al nostru, mi-a spus la un interviu că la ei la cabinet se lucrează mult cu români, că fură.

„Cum, nu știi capitala Etiopiei? Proasto care ești, nimic nu te învață la Sorbona!”

Am lucrat și la o cafenea. Acolo mi se spunea să ascund țigările, că mi le iau româncele de la bar.

Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam mai tare seama că nu eram specială cu nimic. Oricât aș fi încercat eu să îmi spun ceva diferit, nici străinătatea nu e specială. Mulți am plecat să o cucerim cu creierul și nu ni s-a întins un covor roșu la aeroport. Dar nici nu trebuia.

În 2022, UNESCO aproxima numărul studenților români plecați la studii în afară la peste 31.000. Cu toate astea, autoritățile de la București nu pot documenta amănunțit migrația creierelor. În România, cei care pleacă la universitate în afară nu sunt nevoiți să declare nimic, dar știm că suntem mulți.

Eu am ajuns la București la începutul lui 2024. Și bula mea s-a întors, treptat. Au venit și întrebările: „Și? Cum te-ai acomodat? Ți-a fost greu să te întorci? Când pleci iar? Cât stai de data asta?”

Răspund automat cu „E bine. E mai ușor. E chiar ok.” Dar îmi dau seama că nu cu teoria asta am crescut și că mi se pare ciudat să-mi fie bine acolo unde lumea zice că e foarte rău.

Dacă îi ascultăm cu atenție pe oamenii care vor vorbi după mine, ne dăm seama că, oricum o dai, e greu. Caută-ți greul care te face fericit și fii sincer cu tine.

Pe mine să nu mă lăudați, că nu sunt vreo martiră. Am dat skip la discursul despre sacrificiul personal pentru binele comunității. Am venit pentru că așa am simțit. Nu ca să schimb lumea, ci ca să-mi găsesc locul în ea. Și nu regret nimic, nici la dus, nici la întors.

Anii pe care i-am petrecut oriunde, dar nu acasă, m-au învățat să îmi cântăresc cuvintele, cum să pun întrebări, să mai tac din gură, să așez în balanță tot felul de argumente — mai ales cele cu care nu sunt de acord — și, cel mai important, să trec peste eșec.

Le sunt infinit recunoscătoare oamenilor care s-au urcat cu mine în acest tren, care poate au coborât din vagonul meu la un moment dat, dar și mai mult celor care m-au așteptat în gară. Ați stat ceva!

Mi-a luat 8 ani să trec de la „e rău” la „nu e chiar atât de rău”. Îmi propun să stau puțin aici cu speranța că „e bine” va veni și el curând. Dar simt să vă spun că m-am oprit din a vedea așteptarea unui „mai bine” ca pe o tragedie, cum mi s-a spus mai de mult.

Ia-ți deciziile singur, fără prejudecăți. Intră și ieși din bula ta, du-te cât de departe poți și vino înapoi când simți că e momentul.

Să pleci nu e neapărat o virtute.
Să te întorci nu e un eroism.

Fă-ți curaj și pleacă la plimbare! Viața ta să fie cu adevărat a ta: fără aplauze, fără regrete.

Eu am ales să mă opresc aici.
Momentan…