Paul Bogorin & câinele Phantom - Oameni, câini și demnitate

Salutare, eu sunt Paul. Am terminat Facultatea de Jurnalism în Sibiu, iar acum sunt freelancer în radio, voiceover, producer audio și sound designer. Practic, realizez emisiuni și spoturi publicitare.

În stânga mea este Phantom, câinele meu ghid.

Formăm o echipă împreună deoarece cam toate deciziile pe care le luăm pe un traseu sunt parte din responsabilitatea unuia dintre noi. De exemplu, el găsește trecerea de pietoni, iar eu decid care e momentul potrivit să traversăm.
Dacă vorbim despre stradă, de-a lungul timpului am avut parte de multe experiențe, atât mai puțin empatice, cât și unele pline de solidaritate, prin intermediul cărora ne-am format prieteni, atât oameni, cât și câini.
Un prim punct despre care voi vorbi se bazează pe situațiile construite pe milă și stereotipuri. Încă de mic am fost nevoit să dau piept cu mila celor din jur. Acea milă excesivă, neproductivă. Am fost invitat la nunta unei prietene. Împreună cu alți amici am decis să-i cântăm ceva, eu având chitara la mine. Începem cântecele, totul frumos. La un moment dat, îmi dau seama că parcă nu se aude chitara cum trebuie. Pipăi cu mâna dreaptă corzile pe o porțiune mică, toate OK, nu depistez nicio problema. După încă câteva încercări nedeslușite, îmi șoptește din spate unul dintre băieți: „Bogătane, vezi că ți-a băgat cineva 200 de lei între corzi.”
Consider că societatea a început să meargă în niște direcții bune în ultimul timp. Văd pe stradă oameni mult mai dispuși să-și ofere ajutorul persoanelor cu dizabilități, si asta este extraordinar. Însă ce e bine să învățăm este să acceptăm atunci când cineva efectiv nu are nevoie de ajutorul nostru. Scenariu pe stradă:
„Salut, ai nevoie de ajutor?”
Răspund:
- Salutare, nu, mă descurc, merg des pe aici, mulțumesc.
„Dar unde mergi?”
- Acasă.
„OK, haide că vin eu cu tine pănă în fața blocului.”
- E în regulă, mă descurc, mulțumesc mult.
„Nu, lasă, vreau eu să fac un bine, Dumnezeu e sus.”

Bineînțeles, nu e greșit că oamenii sunt dispuși să ajute, dar când nu este nevoie de el, ajutorul se poate transforma foarte ușor într-un factor care îți ridică un semn de întrebare.
Voi exemplifica printr-o întâmplare amuzantă și totodată jenantă, petrecută la Cluj.
Voiam să traversez un bulevard mare. Am rugat pe cineva aflat la semafor cu mine să-mi spună când e verde. O a treia persoană care, la rândul ei, aștepta la semafor, în momentul în care a apărut culoarea potrivită, exclamă:
„E verde, haide să trecem!” Nimic rău până aici, ba chiar o atitudine de apreciat. Totuși, în același moment, mă apucă de ceafă și mă împinge până pe partea cealaltă a străzii.
Din nou, nu faptul că mi-a oferit sprijin a fost iritant, ci lipsa întrebărilor:
Să te ajut?
Cum îți e mai bine să te conduc?
Căci aici e vorba de confort, spațiu personal, și uneori chiar de propria demnitate.

Acum haideți să revenim un pic la partenerul meu de nădejde, că prea mult am vorbit despre mine.
Phantom este un câine extraordinar. Nu spun asta pentru că este câinele meu. Acțiunile lui arată acest lucru. M-a salvat să cad într-o groapă escavată, canale descoperite și nesemnalizate, m-a ajutat să-mi găsesc cortul în camping la Felix, după ce, vreo două ore, împreună cu patru prieteni nevăzători, ne-am plimbat în căutarea lui fără niciun rezultat.

Abia ajunsesem în locație. Am montat cortul, iar mai apoi, flămânzi și însetați, am mers la un magazin din apropiere să ne cumpărăm ceva de pe acolo. Când ne-am întors în camping, ia cortul de unde nu-i. Pur și simplu ne învârteam dintr-o parte în alta, fără nicio șansă de a-l găsi, căci se ascunsese într-un cerc făcut de celelalte corturi. Tot bâjbâind pe acolo, m-am gândit să-i zic câinelui: Phant, cort! Și l-a găsit.

Trebuie să recunosc, datorită lui Phantom am ajuns și eu mai popular, reușind să cunosc mai mulți oameni decât m-aș fi așteptat vreodată. Uite, de exemplu, acum, pe voi.
De asemenea, de când formăm o echipă, am învățat să privesc cu alți ochi oamenii și situațiile conflictuale la care iau parte. Exprimarea asta să privesc cu alți ochi e doar așa, să demonstrez că suntem aceeași oameni ca și voi, cu același limbaj și expresii. Deci da, și noi spunem la revedere și m-am uitat la televizor.

Spuneam că am învățat să gestionez mai bine conflictele, fiindcă m-am intersectat cu ele din plin de când tot bat drumurile cu Phanti.
Pot spune că societatea românească nu este pregătită să primească câini utilitari în așa fel încat beneficiarul să se simtă confortabil. Am avut parte de tot felul de comportamente negative, oameni care l-au bruscat pe Phantom, și uneori chiar pe mine, încercând să ne împiedice să intrăm în mijloace de transport sau locuri publice. Nu au fost multe, două-trei, dar suficiente încât să rămân dezamăgit de calitatea societății în care trăiesc.

De fiecare dată când vreau să îmi comand un Uber, Bolt, taxi, să întru într-un local, magazin, instituție publică, mă gândesc: „Ce probleme voi avea aici? cine mă va apostrofa?”
„Băi, aloo, nene, nu ai voie cu câinele aici!”
La Sibiu, în mall, mi-au spus că am voie cu câinele în incintă doar dacă îl iau în brațe. În București, la Mega Mall, mi-au spus să leg câinele la intrare. Tot aici, când am ajuns la subsol, m-au întrebat băieții de la pază:
„Auzi, bă, tu pe unde ai intrat?” Întrebare însoțită de o mână înfiptă în pieptul meu pentru a mă intimida și a mă opri să merg mai departe.

Deoarece înțeleg lipsa informațiilor relevante din spațiul românesc, de fiecare dată, cu răbdare, stau și le explic celor ce vor să asculte ce este câinele ăsta, ce face el de fapt, cum ajută un nevăzător etc. Este frustrant, mai ales că mulți ar trebui să știe că există o lege pentru accesul neîngrădit al acestor animale în locurile publice și mijloacele de transport: Legea 448, articolul 64, aliniatul 5.

Sunt de părere că merită să le explic oamenilor ce este acela un câine utilitar. Nu mă deranjează să țin același discurs de douăzeci de ori pe zi, dacă persoanele care îl aud sunt deschise să învețe ceva nou și să își lărgească orizonturile. Consider că e un succes enorm atunci când încă cineva exclamă: „Îmi cer scuze! Nu am știut, puteți intra!”
Clar, în ciuda strădaniei mele de a expune situația cât mai logic și echilibrat, există și ignoranți ce le știu ei pe toate și spun cam așa:
„Da, știu că există o lege conform căreia câinelui ghid îi este permis accesul în toate spațiile publice și mijloace de transport. Totuși, nu aveți voie in mașina mea, restaurantul meu, autocarul meu...”

Și piața muncii e adesea destul de greu de navigat pentru noi. Asta pentru că angajatorii cred că o persoană cu dizabilități va avea o productivitate mai mică decât o persoană tipică. Vă asigur că în 99,9% din cazuri nu se pune problema de așa ceva. Eu lucrez în momentul de față la 4 posturi de radio de prin țară, plus că sunt implicat și în alte proiecte extra.

La început vorbeam despre milă. La sfârșit ne descotorosim de ea și ne concentrăm pe demnitate. Pentru că, într-o măsură mai mare sau mai mică, de asta avem nevoie cu toții. Asta vreau eu să simt în relația cu mediul și cu oamenii. 0% milă, 100% demnitate!

Bineînțeles, această răsturnare matematică poate avea loc numai dacă eu și restul persoanelor cu dizabilități menținem o atitudine pozitivă raportată la independența și drepturile noastre, și dacă persoanele tipice – adică fără dizabilități reglementate – sunt dispuse să spargă bariera stereotipurilor, să aibă curaj să învețe și să ne trateze așa cum le place și lor să fie tratate, cu respect și demnitate.

Astfel, împreună, putem pune bazele unui sistem drept, care pentru mine înseamnă o țară în care nu mai trebuie să mă umilesc pentru a cere ce mi se cuvine.
Vă asigur că se poate, căci aventura alături de Phantom mi-a oferit și câteva întâmplări care mi-au demonstrat că avem potențial de schimbare. În Sibiu, am avut frecvent probleme cu accesul în autobuze. Șoferi nervoși care nu concepeau ca ei și câinele să respire același aer.

După diverse campanii de conștientizare și interacțiuni prin oraș, majoritatea cetățenilor au înțeles că un câine ghid nu e un capriciu, ci o necesitate. Deci într-o zi când un șofer a refuzat să ne lase să urcăm, călătorii din autobuz mi s-au alăturat. S-au dat jos din vehicul, spunând că dacă eu nu mă voi urca, nici autobuzul nu va putea pleca.

De aceea nu mă plictisesc să explic.

Pentru că, rătăcite printre dezamăgiri, semnele unei lumi mai bune există.

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.